Disclaimer:
Folosirea termenilor de business din acest text nu incriminează capitalismul. Este vorba doar de o traducere în limbaj corporatist a unei tragedii globale, pentru a nu fi uitată.
Overview:
Așa cum o multinațională economică își deschide reprezentanțe, sau chiar unități de producție în diverse țări, pentru a-și spori market share-ul, cota de piață, tot așa putem vorbi de expansiunea unei multinaționale ideologice, a comunismului din Uniunea Sovietică. Dacă privim lucrurile dezbărați de orice urmă de empatie, cu un cinism maxim, am putea chiar spune că stalinismul impus în țările Europei de Est imediat după război a fost implementat cu mare profesionalism, pe baza unui „business plan” bine construit, și cu rezultatele așteptate. Așa cum Coca-Cola deschide o fabrică și își instalează banda de îmbuteliere, precum și normele și regulile atent monitorizate de o echipă de management de expați, care apoi formează o echipă de management locală, așa se poate vorbi de instalarea unui întreg regim totalitar, mai întâi condus direct de expați ca Vâșinsky sau Ana Pauker sau alții, cu trupe ale Armatei Roșii staționate în țara ocupată, apoi predată, cu „manual de funcționare” cu tot, unei echipe locale, în care a răzbătut din întregul consiliu de administrație un „CEO” precum Gheorghe Gheorghiu zis și Dej.
Asta găsesc să fie singura explicație a faptului că imaginile de propagandă din țările Europei de Est arată exact la fel, intonația speaker-ului este atât de asemănătoare încât ai senzația că este același om care vorbește și în română și în bulgară sau maghiară sau cehă etc. Poveștile supraviețuitorilor represiunii sunt identice, pentru că metodologia aplicată de sovietici era aceeași. De altfel, spre exemplificare, la sfârșitul acestui articol veți găsi două link-uri, unul către un episod din Memorialul Durerii iar altul către un film documentar bulgar – Supraviețuitorii, al lui Atanas Kiriakov (despre o întâlnire cu domnia sa puteți citi în articolul 7 kilometri….). Acesta din urmă povestește halucinant de asemănător aceleași tragedii, întrerupte de aceleași imagini de epocă în care pare că doar limba diferă. Stupefianta asemănare a celor două pelicule nu-și poate avea altă explicație decât în globalizarea regimului comunist, gândit, poate ironic, în aceiași termeni strategici ca expansiunea globală a unei corporații capitaliste. Doar că în loc de hamburgeri avem expropieri și colectivizări, în loc de băuturi răcoritoare avem, vai!, atât de multe lacrimi, în loc de țigări avem gloanțe…
Adevăratul câștigător al celui de-Al Doilea Război Mondial a fost Uniunea Sovietică. Nu e scopul acestui text să dezvolte și mai mult ideea, dar când spun asta am în vedere următoarele target-uri atinse de sovietici:
- achiziția de noi teritorii
- preluarea completă a managementului majorității țărilor Europei de Est
- extinderea influenței asupra întregii Europe și în mare parte din Asia.
Să facem zoom pe zona uneia dintre funcțiile suport ale acestei multinaționale ideologice: HR-ul, pardon, Ministerul Afacerilor Interne.
Case study: România
Executive Resume
Multinaționala ideologică Uniunea Sovietică a ales să nu promoveze pe nimeni din țara proaspăt intrată în grup prin „hostile take over”, mai ales că aceasta fusese asociată, oarecum obiectiv, cu principalul concurent pe piața totalitarismului, o companie tot multinațională, numită Axa (cu headquarter-ul în Germania și puternice filiale în Italia, Spania, Japonia etc.) Pe lângă o întreagă echipă de expați cam de mâna a doua, aduși să implementeze strategia de comunizare, au fost răsplătiți cu joburi bune și o parte dintre foștii traficanți locali de droguri ideologice. Produsul fiind de o calitate execrabilă, ei nu prea avuseseră succes, au stat mai mult prin închisoare, remarcându-se mai degrabă în luptele pentru teritoriu dintre ei, astfel încât, după ce liderul lor Foriș este eliminat prin lovituri mortale de rangă, Gheorghiu Dej devine marea speranță a managementului autohton. Odată ce noul board condus de acest tip obscur s-a instalat, impunerea noului business plan de după joint-venture a avut un deadline foarte strâns impus de la headquarter-ul de la Moscova.
Scope
Siguranța Statului fusese un departament care își îndeplinea target-urile la un nivel bun spre foarte bun. Practic, mișcările extremiste de stânga erau aproape complet anihilate, iar distrugerea celor de dreapta era „in good progress”. În 1948 însă, se schimbă principalele obiective, politica de recrutare și, evident, criteriile de performanță. Poliția politică din România iese din zona „suport” și se transformă într-o nouă linie de „core business”. Pentru că reprezentanța din Carpați a totalitarismului global avea ca misiune, viziune și valori ideile extremei stângi, atunci comunismul a fost scos de pe lista neagră, în locul lui intrând, odată cu dreapta, întreaga democrație (totalitarismul, după cum reiese și din nume, nu își propune obiective realiste, ci totale, fără jumătăți de măsură).
Deci, primul obiectiv major care trebuia îndeplinit, ca să se poată implementa cu succes strategia, a fost ca absolut nimeni să nu mai știe absolut nimic despre normalitate, echivalată de bunul simț cu democrația.
Politica de recrutare a fost, inevitabil, greu de construit după niște criterii normale, pentru că managementul în sine era compus din oameni cu o experiență de business din zona micii evaziuni politice, nicidecum din cea a unei afaceri de anvergură. Dar important era entuziasmul, așa că s-a trecut la angajarea unor oameni, ale căror caracteristici erau: educație – zero, înclinare spre violență – maximă, discernământ – lipsă completă, obediență – maximă, job anterior – fără sau nesemnificativ, veniturile anterioare – la fel, creierul – cât mai murdar și neted (ca să poată fi spălat cu maximă eficiență folosind detergent ideologic experimental), repet, entuziasmul era totul.
Criteriul de perfomanță principal era obținerea totului în timpul minim posibil (1 an). V(I)P-urile acestei prime tranșe de angajați au fost unii ca Alexandru Drăghici, Alexandru Nicolski sau Gheorghe Pintilie (la ultimii doi care făceau „artă” din represiune, acestea erau numele de scenă). Printre cei care s-au remarcat pe parcurs, prin maximă eficiență în a renunța complet la orice urmă de umanitate, în poziții operaționale din line business (în limbajul imobiliarelor – băieții cu mistria, canciocul și târnăcopul), s-au numărat alți angajați, ca Ion Cîrnu, Moritz Feller, Alimănescu etc. Și niște șefi de echipă precum Pavel Aranici, sau, ceva mai târziu, Nicolae Pleșiță, promovați dintre cei care relaționau mai bine cu top management-ul (relationship-ul consta în general în curățarea cu limba a cizmelor și a lenjeriei intime a șefilor).
Odată cu semnarea obiectivelor de ambele părți, lumea s-a pus pe treabă care a decurs, în general, destul de bine, cel puțin după majoritatea indicatorilor. Un exemplu e numărul de membri de partid: aproximativ 800 în 1944, aproximativ 1.000.000 în 1949, iar pe termen lung circa 4.000.000 în 1989, creștere realmente spectaculoasă. Un altul este numărul de „concurenți” politici: zero, chiar din 1947, numărul de întreprinderi private mijlocii și mari: zero, chiar din 1948. Metoda strivirii a dat rezultate uimitoare.
Risk Assessment and Mitigation
Imediat ce logo-ul (format dintr-un desen simplu, dar de efect, așa cum cer regulile identității corporative: un ciocan și o seceră încrucișate) a fost instalat peste tot, inclusiv pe toate stationary-urile, a apărut o mică problemă. Această mică problemă, rezolvată ceva mai greu, a fost apariția unor opozanți, care n-au vrut să-și însușească noua viziune administrativă și au ales varianta luptei cu arma în mână, la propriu. Metodele de tip overkill (hai să strivim muște cu excavatorul) bazate pe consumul de mari cantități de gloanțe au eșuat. Mai mult, soldații, neobișnuiți cu acest tip de luptă, ajungeau să se mai și împuște între ei, un haiduc căzut era înlocuit de altul din grupurile de oameni care-i sprijineau, pentru că în aceste cazuri violența în stare pură, atât de îndrăgită de torționarul român, producea efecte opuse celor așteptate.
În principal existau două riscuri:
- Întârzierea „reformelor” – colectivizare, comunizare, naționalizare, (și de ce nu?) regionalizare
- Dovada că sistemul nu este infailibil. Alternativa la „perfecțiune”.
Astfel, mecanismul represiv trebuia îmbunătățit. Și aici intră în scenă Consultantul de la headquarter: NKVD-ul, cum se numea pe vremea aceea, cunoscut de noi mai recent sub numele de KGB.
Experiența consultantului era amplă. Chiar din timpul războiului cu Axa, forme de rezistență la schimbare au fost prezente și în alte țări, într-o gamă variată de modus operandi, cu grad de periculozitate în general mare, cu tendințe „sindicalizatoare”, care puteau cauza chiar falimentul branch-urilor locale ale comunismului. Astfel, în Polonia, o asemenea mișcare, formată în general din militari, a luptat atât împotriva Axei („Armia Krajowa”) cât și împotriva Sovietelor („Soldații blestemați”) încă din timpul războiului, raliind peste 53.000 de mebri. În Ukraina, „marketingul” naționalist al unor asemenea grupări („UPA”) era cât pe-aci să cauzeze mari pierderi de teritoriu chiar foarte aproape de centrul de putere de la Moscova. Țările Baltice, pe cât de mici, s-au dovedit pe atât de combative, cauzând și ele probleme („Frăția din pădure”). Până și în Bulgaria („Goryanstvo”) munții aceia mici au fost plini de haiduci. Iugoslavia („Ustașii”) la fel. În jurul lui 1949, toate aceste mișcări fuseseră distruse și tocmai în România lucrurile scăpau de sub control. Inadmisibil.
Astfel, noi tehnici au fost adoptate, combinate cu planurile de măsuri în variantă atroce, amintite mai sus:
- recrutarea de informatori în cantități cât mai mari (peste 300 în cazul Șușman),
- tăierea resurselor haiducilor (peste 1000 de anchetați în cazul Gavrilă),
- dezinformare prin lansarea de zvonuri și legende demne mai degrabă de literatura de senzație (ideea că toți haiducii au fost legionari, iar dacă nu, atunci au fost delincvenți de drept comun),
- infiltrarea de agenți sub acoperire (a cam eșuat după un început bun, dar și-a dovedit limitele tot în cazul Gavrilă),
- atragerea în tot felul de capcane (emigrarea în Grecia).
Rezultatele au întârziat să apară, dar, în cele din urmă, au venit, ultimii 2 haiduci fiind anihilați foarte târziu: abia în 1962, unul dintre ei a fost, în sfârșit omorât și tocmai în 1976 a fost capturat celălalt, retras între timp din activitate. Toate acestea cu un cosum uriaș de bani și resurse, necuantificat vreodată. Această cheltuială, fără să se fi calculat vreun ROI (return of investment), a generat ulterior și disponibilizarea, cu un consistent pachet compensatoriu, a multora dintre numele amintite mai devreme (Drăghici, Nicolski etc.).
Conclusion
Să evităm, în acest context, cuvântul „partizan”, pentru că, pe lângă originea sovietică a numelui, acești oameni nu susțineau nici un partid. Dacă o făcuseră vreodată, acum, în pădure, nu se mai punea problema vreunei ședințe sau cotizații. Ei acționau conform unei idei atât de des întâlnite încât i s-a tocit sensul între timp, care se numește demnitate.
În absența vreunei forme de opoziție, oricât de minimal organizată, în anii care s-au scurs de la eliminarea haiducilor, branch-ul din România al multinaționalei comuniste, condus de un grup infracțional de interlopi politici, a stăpânit total viețile tuturor oamenilor.
Multinaționala a dat faliment în 1989 dar uriașele ei creanțe către întreaga lume au rămas și în ziua de azi nerecuperate. Mai nimeni din management nu a fost închis. Ba chiar, în fostele teritorii spulberate de totalitarism, foști angajați ai întreprinderii încearcă, uneori cu succes, să obțină un job bun și în lumea de azi. Un job politic sau economic important, evident. Ei există printre noi și ne privesc foarte senin, ne cer imperativ încrederea. Sub costumele scumpe pe care obișnuiesc să le poarte, se mai văd încă petele de sânge cu care s-au murdărit în acest abator de exterminat elite care a fost, timp de 50 de ani, ceea ce suntem obișnuiți să numim „țara noastră”.
Support documents:
Support document: Luminița Banu – Ultilizarea rețelei informative în reprimarea rezitenței armate anticomuniste, publicat în Mișcarea armată de rezistență anticomunistă din România. 1944-1962, coord. prof. univ. dr. Gheorghe Onișoru, București, Editura Kullusys, 2003, pp. 317- 333.
Filme: Memorialul Durerii – un documentar fluviu din care, probabil, ați văzut cel puțin un episod.
Memorialul Durerii este un serial documentar de televiziune care prezintă persecuția, închisorile, lagărele de muncă forțată, securitatea din perioada comunistă în România, realizat de TVR, al cărui principal producător este Lucia Hossu-Longin. Memorialul durerii a fost realizat în 120 de episoade, care au fost achiziționte de Biblioteca Congresului American și de arhivele Hoover[1]. Au fost filmate peste 100.000 de minute cu supravietuițori ai închisorilor comuniste. Nici o diferență între acesta și filmul documentar bulgăresc „Supraviețuitorii” (Film documentar al regizorului bulgar Atanas Kiriakov, tratează Gulagul din Bulgaria, respctiv lagărele de la Belene și Loveci (Bulgaria).)
Disclaimer
Folosirea termenilor de business din acest text nu incriminează capitalismul. Este vorba doar de o traducere în limbaj corporatist a unei tragedii globale, pentru a nu fi uitată.
You may click here for the English version
CAPITOLUL URMĂTOR: Actul II: Un copac cu urme de sânge
ÎNAPOI LA Cuprins
Despre demnitate 
Siluiti limba romana,neologisme in argoul istoricilor.Suferinta nu poate fi exprimata prin nici un fel de vocabular al unei stiinte decat prin grai stramosesc ca sa se inteleaga ura odiosilor.Cu respect.
E un punct de vedere,cel puțin până la un moment, just. Am siluit limba română intenționat, acesta fiind mijlocul prin care am încercat să ating un scop. Faptul că recunosc „păcatul” înseamnă și că-l regret. Uneori, controversa poate fi și bună la ceva.
Omul modern
Usurinta si obisnuinta cu care reactionam au ajuns sa puna in umbra o latura importanta a personalitatii noastre si anume, capacitatea de a alege.
Noi, ca oameni, petrecem o mare parte din timp reactionand la stimuli exteriori cum ar fi: comportamentul sefilor, subordonatilor, colegilor, familiei, prietenilor; reactionand la actiunea fortelor care in mod subtil ne modeleaza gandirea, ne indica ce sa mancam, cu ce sa ne imbracam, cum sa ne petrecem timpul, cum sa ne cheltuim banii, cum sa ne traim viata.
Cea mai mare parte a timpului traim cum ni se impune, fara macar sa ne dam seama si suntem cuprinsi de invidie atunci cand citim despre cineva care a sfidat orice conventie, a luptat imputriva tuturor vicisitudinilor si a reusit sa-si indeplineasca visul.
Este trist ca tocmai statul, cel care ar trebui sa protejeze cetateanul, participa activ la distrugerea lui prin politicile pe care le adopta. Mentionez aici reducerea pensiilor, a locurilor de munca (“Cat venit a obtinut statul dupa ce a disponibilizat bugetarii din cultura?”), eliminarea sindicatelor, adoptarea unei legislatii favorabile bancilor si nu cetateanului (in orice banca intri te umilesc si incearca sa-ti impuna punctul lor de vedere; bancile fac legea si trebuie sa te supui regulilor lor; in viitorul apropiat vor da foarte multi oameni afara; deja, o parte din personalul de la ghisee a plecat iar noi suntem obligati sa utilizam cardurile acelea cu CIP; obiectivul lor este sa dispara banii lichizi de pe piata), transportul (s-au retras biletele de autobuz si suntem obligati sa utilizam cardul de transport pentru ca asa este “civilizat”; acest card cu CIP costa de doua ori mai mult decat un bilet; in viitorul apropiat vor disparea si locurile de munca ale celor care vindeau bilete si acum vand carduri pentru ca razboiul de da contra FIINTEI UMANE ), etc.
“Violenta guvernului este o realitate banala, care se intinde pe tot parcursul istoriei. R. J. Rummel, professor la University of Hawaii, si-a dedicat cariera cercetarii acestui fenomen pe care il numeste – uciderea popoarelor de catre propriile lor guverne. Ceea ce a descoperit el iti taie respiratia – si este foarte infricosator.
Sute de milioane de oameni au fost ucisi cu sange rece de catre propriile autoritati, care aveau tocmai datoria de a-i proteja. De fapt, in secolul al XX-lea, propriile guverne ale unor popoare au fost de patru ori mai fatale decat tote razboaiele secolului la un loc.” (Katherine Albrecht, Liz McIntyre, “Cipurile spion. Modul in care marile corporatii si guvernele planuiesc sa va urmareasca fiecare miscare prin RFID”, pag. 310)
In acest timp noi privim intr-o stare de letargie si indiferenta cum ni se inchid toate portile si incepem sa fim tratati ca niste roboti. Am ajuns atat de indobitociti incat privim zilnic la televizor spectacole penibile ca cele date de COLUMBENI, ZAVORANCE, vrajitoare, etc.
Este trist faptul ca inaintasii nostri si-au varsat sangele pentru ca noi sa ducem o viata mai buna dar, pe langa faptul ca nu vrem sa mai stim de ei si sa-i respectam, ne atribuim cu aroganta statutul de inteligenti si de civilizati si ignoram valorile noastre morale pentru care stramosii nostri au luptat.
Treptat, omul este desfiintat ca persoana creata de Dumnezeu si redus la statutul de exemplar al speciei inregistrabil printe fenomenele empirice si utilizabil in productie.
“Omul creat cu dorul dupa Dumnezeu, parintele sau, a murit in clipa in care L-a ucis pe Dumnezeu in inima sa. Aceasta faptura s-a apucat sa schimbe lumea,sa-si faca o in care sa functioneze eficient dupa o planificare generalizata. Aceasta creatura noua a fost remodelata si reorientata pentru a se adapta la aceasta lume si pentru a uita definitiv nostalgiile paradisiace. Ea se afla intr-o permanenta miscare de cautare a noului, a schimbarii, a puterii, a excitabilitatii. Interesele sale variaza de la cele nobile, precum cunoasterea si filantropia: noutati artistice si stiintifice, noi lumi de descoperit si de explorat, pace, fratietate, prosperitate si confort, pana la cele mai prozaice, care tin de sarisfacerea cat mai excitabila a instinctelor.” (Eugen (Pr. Serafim) Rose, “Nihilismul – o filosofie luciferica”)
Ne-am imbolnavit de comodidate cronica!
Sper sa ne revenim in fire in timp util!
Ceea ce NU am intenționat să transmit, pentru că nu sunt adeptul a așa ceva, este teoria conspirației.
Ce te faci cand asa zisa consipartie devine realitate, cand papusarii nu se mai sfiesca sa spune pe fata cu ce se ocupa????
In parlamentul noii uniuni sovietice s-a rostit fara nici o retine cuvantul – noua ordine mondiala-, la noi mugur isarescu la fel, ne proroceste despre noul sistem financiar global care e raspunsul la problema creata tot de ei, etc.
N-am intenționat să sugerez o teorie a conspirației. Nu cred în așa ceva.
Inspirat eseu. Imi place ca prezinti niste fapte istorice prin realitati actuale. Nu stiu in ce masura ai intentionat sa arunci o umbra si asupra lor, de aceea n-am sa continui ideea. Altfel, ma-ntreb daca putem vorbi de Nicolski si Pintilie drept „angajati”. Nu erau ei, de fapt, reprezentantii „core businessului” din alt stat?
Mulțumesc. Cred că înțeleg unde bateți cu Nicolschi și Pintilie. E adevărat, ei nu erau de origine română, dar dacă ar fi să atribuim oroarea acestui amănunt, ar însemna să omitem faptul că Gheorghiu Dej sau Ceușescu sunt la fel de responsabili, dacă nu chiar mai vinovați, în condițiile în care erau niște români cât se poate de „verzi”
Vă asigur, umbra, dacă există e neintenționată. S-ar putea să fie amplificată de comentariile de pe blog, multe din ele extrase din teoria conspirației. Intenția a fost să arăt că nu merită uitate aceste istorii, nu să sugerez că vremurile nu s-ar fi schimbat. Mi-ar place să continuați ideea.