De ce e important să aflăm toate astea?

Să zicem că ești părinte și ai un copil la o școală primară, aflată la nici 3 minute de casă, astfel încât nu trebuie neapărat să-l duci sau să-l aduci acasă.

Într-o zi, imediat după ore, copilul sare gardul care desparte curtea școlii de cea a unei firme sau instituții în care crește și un cireș ale cărui fructe ar face orice trecător să poftească până la leșin. În timp ce, cățărat în copac, acel copil, cu o plăcere maximă își îndeasă în gură cireșele nespălate (ce conteaza, sunt atât de bune!), deodată, din incinta clădirii, apare un individ mai în vârstă, corpolent, care se repede vociferând spre „locul infracțiunii”. Copilul sare din copac râzând, dar se împiedică și cade. Bătrânul, care i-ar putea fi bunic, ajunge la el și îi trage un șut năprasnic în coaste. Apoi îl bate, cu metodă, până când trupul micuț e frânt, va sta cel puțin 3 săptămâni în spital.

Bătrânul e arestat și din cercetări rezultă că accesul lui de violență irațională se datorează unui episod din trecut, în care timp de câțiva ani a fost anchetator, în niște vremuri complicate, în niște cazuri complicate, în niște păduri complicate, până când complicat devine totul în toată biografia lui… Viața n-a fost simplă pentru el, iar acest final de carieră și-l trăiește ca șef de magazie al acelui nenorocit trust de construcții.

Câte regrete ai avea? Câtă revoltă ai simți? Față de cine?

Să ne oprim aici. Voi reveni asupra acestei povestiri.

Cred că foarte multă lume a auzit de Elisabeta Rizea. O căutare pe Google a acestui nume întoarce 113.000 de rezultate. Dacă n-ați auzit, căutați-i cartea. Dacă nu vă place să citiți, atunci continuați să căutați mondenități pe Internet și nu mai vizitați acest blog. (Notă: Căutarile Google din acest text au fost efectuate pe data de 12 iulie 2012.)

Deși e aproape inutil să reamintesc, Elisabeta este imaginea iconică a rezistenței demne a celui slab în fața totalitarismului, iar recunoașterea ei ca simbol ne face pe toți să ne [re]descoperim umanitatea. Amintirile Tuței Rizea sunt mai puțin o poveste, cât un vaier și-un bocet. Un anume căpitan Ion Cârnu apare mereu în memoria ei. E un tip care i-a smuls părul din cap cu tot cu scalp și a bătut-o atât de tare, încât săptămâni de zile biata femeie nu putea sta decât în genunchi și sprijinită în frunte. Nu va putea să-l ierte niciodată pentru acele violențe. Ei bine, oricât ați căuta pe Internet, în web și-n blog, în forum și-n știri, n-o să găsiți nici o fotografie de-a acestui ofițer. De asemenea, nu veți găsi nici o biografie. Doar aminitiri îngrozitoare.

O parte dintre cei care au facut parte din „Serviciul Bande”, care s-a ocupat de lichidarea grupurilor de haiduci din munții României, au fost excluși din Securitate odată ce și-au terminat misiunea, urmând traiectorii eșuate în funcții regresiv tot mai obscure, despărțindu-se de vila de protocol și devenind vecinii noștri la bloc și colegii noștri de muncă. Mai mult, au ajuns să se considere și ei victime ale sistemului totalitar.

Revenind la povestea de la început, iată, un asemnea caz a fost și acest Cârnu. Finalul carierei lui a fost de șef serviciu administrativ la Trustul de Construcții Bacău, al cărui sediu, întâmplător, era vecin cu Școala Generală Nr. 5 din același oraș. Pe vremuri exista chiar un chioșc alimentar în incinta acelei întreprinderi, în care se înghesuiau copii de toate vârstele cu funcționari, la coadă la un corn sau un baton. Într-adevăr, un copil de clasa I putea sta lipit de tristul anchetator. Nu știu dacă în curtea acelei întreprinderi era vreun cireș sau dacă acel bătrân o fi bătut vreun copil, sunt lucruri pe care mi le-am imaginat. Important cu adevărat este că posibilitatea ca inocența să privească în ochi Iadul există și acum în România.

Într-o altă perspectivă, oare cât de acceptabil ar fi fost dacă lumea ar fi știut numai biografia lui Heinrich Himmler dar nu ar fi știut nimic despre Josef Mengele sau Rudolf Hess, la 21 de ani după război? O statistică: cuvântul „Mengele” căutat pe Google întoarce 3.750.000 de link-uri și 1.080.000 de fotografii. Cuvântul „Cârnu”  întoarce 66.800 de rezultate, cu referire la orice altceva, dar nu la persoana incriminată mai sus. De asemnea, cuvântul „Cârnu” căutat pe Google întoarce 4.070 de fotografii, nici una nefiind a celui care i-a bântuit coșmarurile Elisabetei Rizea. Insist să comparați 3.750.000 cu zero și 1.080.000 cu zero.

Din păcate, atât de mare este distanța dintre cum ar trebui să fie receptată condamnarea totalitarismului din România și cât este ea receptată în realitate de către public.

Ideile se asociază întotdeauna cu oamenii. Nu putem vorbi de Teoria Relativității fără să-l avem în minte pe Einstein (205.000.000 de linkuri, 79.000.000 de imagini). Nu putem vorbi de marxism fără Marx (148.000.000/48.700.000) de leninism fără Lenin (56.500.000/14.300.000), de desene animate fără Disney (738.000.000/934.000.000). Atunci cum putem vorbi de condamnarea comunismului dacă asocierea cu numele de  Cârnu sau de Alimănescu sau de Feller și de alte multe creaturi care populează somnul rațiunii ne dau ZERO link-uri utile cu ZERO imagini ???

Cum poți dormi liniștit în România dacă știi acest trist adevăr? Cum poți mânca? Cum poți iubi? Ce-i spui copilului când îl confundă pe Ștefan cel Mare cu Mircea cel Bătrân?  Cum poți să respiri același aer cu criminali în serie care pot fi vecini cu tine? Cum poți ieși la picnic? Cum poți trăi? CUM??

Răspunsul e simplu: Poți, dacă nu știi.

CAPITOLUL URMĂTOR: Teodor

ÎNPOI LA Cuprins