Teodor Șușman


Teodor Șușman a fost un reprezentant al elitei locale rurale și primar independent (n-a fost membru al nici unui partid) al comunei Răchițele din zona Huedinului. Să înțelegem prin elită nu neapărat excelența academică, ci și performanța într-o meserie, leadership-ul, personalitatea care poate face dintr-un om un exemplu de urmat într-o comunitate.

Un caz de o izbitoare asemănare rezultat din aceiași elită de la țară a fost și cel al fraților Arnăuțoiu din Nucșoara. Ambele grupuri au în comun o desfășurare a evenimentelor complicată cu multe episoade neelucidate, o existență longevivă (ambele lichidări au avut loc după 1955) o acțiune a statului român foarte energică, mult disproporționată, lipsită de orice concesie, dominată de violență extremă și finaluri tragice, cele două familii fiind aproape în totalitate distruse.

Refuzul, în 1944, de a fi al 918-lea membru tocmai al Partidului Comunist Român l-a făcut ca, în 1948, să decidă, după un scenariu foarte asemănător, să devină haiduc în Munții Apuseni, alături de 3 dintre cei 5 copii ai lui (Toader, Avisalon și Traian) și alți 7-8 consăteni (Mihai Jurj, Lucreția Jurj, Ioan Ciotea, Ioan Bortoș, Teodor Suciu, Lazăr Oneț, Ilie Lazăr, Gheorghe Mihuț).

Foto 1 - Teodor Șușman, primar (1927)

Foto 1 – Teodor Șușman, primar (1927)

Fotografia de la 33 de ani ni-l arată ca pe un om care avea propria idee asupra respectabilității doar privindu-i îmbrăcămintea de orășean: sacou, vestă, o carte în mână, ceas de buzunar, sandale, toate reprezintă vestimentația unui om gospodar. Teodor Șușman nu a fost un aventurier, un oportunist dispus să riște, a fost un om cu principii de la care nu avrut să abdice, chiar cu prețul alegerii unui drum fără întoarcere, la o vârstă (54 de ani) la care experiența și responsabilitățile îl determinau cu siguranță să cântărească bine orice decizie importantă. Sigur că, în 1948, el vedea o finalitate a demersului său, așteptând o intervenție a țărilor democratice în România. În fond, și armata română intervenise în 1919, deci tot foarte repede după un război, în Ungaria lui Bela Kun, iar un ardelean, ca Teodor cel de 25 de ani la vremea aceea, făcea un raționament logic când spera ca situația să revină la normal într-un timp cât mai scurt.

Ce a urmat a fost declanșarea unui adevărat război total al statului român împotriva familiei Șușman, cu acțiuni și reacțiuni de o violență pe care astăzi ne este greu s-o înțelegem. Sunt declarați ca „bandă pur politică”, ceea ce în acei ani permitea orice tip de represiune în condiții de legalitate (conform legilor din acel timp). Experiența autorităților românești în materie de exterminare era destul de redusă în primii ani după război față de NKVD-ul sovietic, care deja avea o viziune high-level, strategică și multiculturală despre cum se înghit țări întregi cu partizani cu tot.

Averea familiei este naționalizată, cei rămași acasă sunt arestați, copiii minori (Romulica și Emilian) sunt condamnați la închisoare, apoi deportați în Bărăgan de unde nu vor mai reveni acasă niciodată, Traian Șușman e capturat foarte repede și condamnat la închisoare după ce este zdrobit în bătaie (nici el nu va mai reveni în satul natal până în 1991). Populația din Răchițele este constrânsă să înceteze să-i ajute, se recrutează cu insistență informatori, prin specularea oricărui orgoliu, conflict sau oportunism. Soția lui Teodor Șușman, Catrina, moare „de inimă rea”.

Reacția haiducilor constă în hold-up-uri asupra unor proprietăți de stat (magazine, mici întreprinderi, casierii) și declararea publică a opoziției față de regimul politic. Unii membri își falsifică actele pentru a putea călători în zone mai puțin familiare, supraviețuind inclusiv prin anagajarea ca zilieri cu identitatea schimbată. Suciu Pașcu (succesorul comunist la funcția de primar) și Petru Purcel, ambii vechi cunoștințe având relații sinusoidale cu Teodor Șușman, dispar în condiții neclare. Acuzațiile că ar fi fost uciși de haiduci au rămas până în ziua de astăzi, dar nu [se] cunosc dovezi care să-i incrimineze clar pe Șușmani, pe autorități sau pe alte persoane.

Nici măcar moartea lui Teodor Șușman, primul care dispare din grup, nu a rămas fără o aură de mister. Surprins de Securitate în șura unui țăran din Răchițele, în care se trage fără nici o somație, acesta se sinucide (în versiunea oficială) dar cercetările recente tind să infirme această variantă. Cadavrul mutilat de o autopsie sumară și profanat de autorități este îngropat într-o râpă pentru aproape 60 de ani. În 2010, la cererea fiului lui Emilian Șușman, rămășițele au fost deshumate și supuse unui examen medico-legal. În acest moment expertiza s-a finalizat, iar bătrânul Șușman și-a găsit odihna.

În anii următori, în diverse ciocniri cu trupele de securitate, Gheorghe Mihuț, Ion Ciotea, Mihai Jurj, Toader și Avisalon Șușman sunt omorâți (în 1953, 1954 și ultimii doi în 1958), Oneț este executat, Lucreția Jurj este condamnată la muncă silnică pe viață, iar Teodor Suciu (care se despărțise devreme de grup și își pierduse urma prin țară, sub identitate falsă) este de asemnea condamnat la mulți ani de închisoare. Mihuț este anchetat în timp ce agoniza. Asupra morții fraților Șușman planează controverse, dacă în condițiile în care, fiind surprinși fără posibilitate de scăpare, în eterna șură (pare locul în care haiducii mor cel mai frecvent) s-au împușcat reciproc sau au ars de vii, dar cert este că autoritățile au utilizat și incendierea ca să-i lichideze.

Nu am fotografii cu ei haiduci, doar cu oameni morți. În locul repulsiei vreau doar să-l vedeți și pe Toader Șușman (fiul lui Teodor) așa cum era, un tânăr, frumos și deștept, educat și demn, mort la 35 de ani.

Foto 2 - Teodor Susman Jr

Foto 2 – Teodor Susman Jr

Lucreția Jurj a fost eliberată 1964, la 38 de ani și a păstrat până în 1990 o discreție aproape absolută asupra poveștii tinereții ei, recăsătorindu-se și luând viața de la capăt în exasperanta monotonie a societății din România lui Ceaușescu. Istorisirile ei cuprinse într-o carte-interviu, Suferința nu se dă la frați sunt copleșitor de emoționante. Amintirile despre soțul ei alcătuiesc una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste scrise vreodată, cum nu se întâlnește în nici un roman:

De ce v-ați decis, după Revoluție, să vă destăinuiți?

— Pentru cei morți. Nu m-ar fi iertat Dumnezeu niciodată. Numai eu am rămas, trebuie să vorbească cineva despre ei. Ar fi fost păcat să nu știe nimeni cum au dispărut, cum a fost viața lor. Pentru ei am vorbit… nu pentru mine. Pe ei am vrut să-i scot din morți și să-i aduc între cei vii. Și ei cred că sunt mulțumiți acolo unde sunt. Eu eram obligată să vorbesc. De abia așteptam să mă întrebe cineva… Parcă îmi venea să strig pe stradă! Îmi face plăcere să vorbesc, măcar că a fost greu la început. O fost lucruri dureroase și o suferit și ei. Dintr-o familie așa de mare și bine închegată… s-o ales prafu’. Istoria trebuie să meargă înainte și istoria tot cu oameni care au vorbit s-a facut, nu?

(fragment dintr-un interviu publicat în revista „Memoria”, în 2004)

Documente:

1 – Lucretia Jurj – Interviu, revista Memoria, 2004 

2 – Tarian Șușman – Interviu, Institutul de Istorie Orală, Cluj, 2000

Bibliografie:

În primul rând, cartea tinerilor istorici Cosmin Budeancă și Cornel Jurju, „Suferința nu se dă la frați…” : mărturia Lucreției Jurj despre rezistența anticomunistă din Apuseni (1948-1958), apărută la editura Dacia, în 2004. Nu se mai găsește în librării.

Cum Șușman este supus unei controverse, există și o lucrare care-i contestă atitudinea antitotalitară, asociindu-l cu imaginea unui infractor de drept comun. Cazul Șușman în judecata răchițenilor (Casa de Editură Napoca, 2005), scris de Teofil Răchițeanu și Teodor Boc, iar autorii au publicat în presă mai multe articole care conțin ideile din lucrare. Eu nu sunt convins de argumentația lor, nu le găsesc logica. Un asemnea articol este disponibil și online pe diverse site-uri.

La capitolul documente există câteva cărți despre acest grup, Rezistența armată anticomunistă din Apuseni. Grupurile „Teodor Șușman”, „Capotă-Dejeu”, „Cruce și Spadă”. Studii de istorie orală, Cluj-Napoca, Argonaut, 2003, și Rezistența armată anticomunistă din România. Grupul „Teodor Șușman” (1948-1958). Mărturii, Cluj-Napoca, Argonaut, 2004.

CAPITOLUL URMĂTOR: Povestea familiei Șușman istorisită de Traian Șușman

ÎNAPOI LA Cuprins

Anunțuri

6 răspunsuri la Teodor Șușman

  1. Livia zice:

    Descoperirea istoriei orale in Romania postdecembrista este o mana cereasca pentru constiinta acestui popor. S-a infiripat anevoios si este la inca la inceputuri, dar ce a facut Institutul de Istorie Orala de la Cluj, cu un coordonator inimos si cu o mana de tineri entuziasti (primii care au indraznit sa gandeasca Istoria altfel) a fost extraordinar. E drept ca i-a deranjat si inca ii deranjeaza pe multi care mizau pe o istorie scrisa exclusiv dupa viziunea si planificarea lor, nebanuind turnura istoriografica. Este firesc sa existe reactii si contra-istorii, ca intotdeauna, dar marea realizare este ca una exprima glasul victimelor; cealalta ilustreaza faptul ca unii se tem de eroi si dupa moartea acestora.

    • admin zice:

      Păcat că acel Institut nu publică online mai nimic. Dacă nu tot, măcar la ocazii, cum e și cazul acum, cu deshumarea lui Teodor Șușman. Am căutat în zadar un interviu cu fiul său Traian, din care nu se găsesc decât fragmente…
      E o discuție probabil plină de amănunte dar ce se vede este tocmai posesia arhivei în același mod ca al instituțiilor cărora le reproșează lentoarea colaborării… Sper să mă înșel, m-aș bucura să se dovedească faptul că am fost nedrept.

      • Livia zice:

        Din cate stiu eu, in cartea Institutului cu marturii despre grupul Susman, nu exista un interviu cu Traian Susman; sunt referiri la el facute de diversi martori, dar nu un interviu cu el. Apoi, in deshumarea lui Tedor Susman, a fost alta institutie implicata…
        Nu stiu cat de bine este deja definit statutul unei arhive de istorie orala…

      • valentin zice:

        Institutul de istorie orala al UBB a publicat cu sprijinul si, firesc, in Editura Argonaut o serie de lucrari pe tema rezistentei la comunism: un volum de studii despre grupurile din zona Huedin, apoi 3 volume de marturii (grupurile „Susman”, „Capota-Dejeu”, „Cruce si Spada”, un volum de memorii al lui Gheorghe Motrescu, fratele lui Vasile Motrescu, o lucrare intitulata „Mitbiografie in post-socialism” (analiza pe cazul Lazar de la Rusca si rezistenta din zona Teregova), o teza de doctorat intitulata „Memorie si suferinta” (memorialistica de detentie). La Editura Dacia a aparut in anul 2001 o carte despre ultima supravietuitoare a rezistentei din Apuseni: Lucretia Jurj (ingrijita de Cosmin Budeanca si Cornel Jurju – cercetatori ai IIO – Cluj) De asemenea, la Tg.Jiu a aprut o alta teza de doctorat sustinuta la Cluj in cadrul IIO-UBB realizata de Gheorghe Gorun, despre rezistenta in Gorj. Urmeaza sa apara doua volume de marturii, unul din zona Teregova si unul pe zona muntilor Rodnei. De asemenea, va apare in scurt timp o alta lucrare monografica despre rezistenta din zona Banatului Montan.
        IIO are si un site, dar s-a evitat postarea unor materiale inedite, din motive lesne de inteles.

        • admin zice:

          Super! Voi actualiza bibliografia în articolele care au legătură aceste lucrări.
          Referitor la ultima propoziție – care sunt motivele „lesne de înțeles”? Mi se pare, tocmai, de neînțeles !?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s