Teodor Șușman

Teodor Șușman a fost un reprezentant al elitei locale rurale și primar independent (n-a fost membru al nici unui partid) al comunei Răchițele din zona Huedinului. Să înțelegem prin elită nu neapărat excelența academică, ci și performanța într-o meserie, leadership-ul, personalitatea care poate face dintr-un om un exemplu de urmat într-o comunitate.

Un caz de o izbitoare asemănare rezultat din aceiași elită de la țară a fost și cel al fraților Arnăuțoiu din Nucșoara. Ambele grupuri au în comun o desfășurare a evenimentelor complicată cu multe episoade neelucidate, o existență longevivă (ambele lichidări au avut loc după 1955) o acțiune a statului român foarte energică, mult disproporționată, lipsită de orice concesie, dominată de violență extremă și finaluri tragice, cele două familii fiind aproape în totalitate distruse.

Refuzul, în 1944, de a fi al 918-lea membru tocmai al Partidului Comunist Român l-a făcut ca, în 1948, să decidă, după un scenariu foarte asemănător, să devină haiduc în Munții Apuseni, alături de 3 dintre cei 5 copii ai lui (Toader, Avisalon și Traian) și alți 7-8 consăteni (Mihai Jurj, Lucreția Jurj, Ioan Ciotea, Ioan Bortoș, Teodor Suciu, Lazăr Oneț, Ilie Lazăr, Gheorghe Mihuț).

Foto 1 – Teodor Șușman, primar (1927)

Fotografia de la 33 de ani ni-l arată ca pe un om care avea propria idee asupra respectabilității doar privindu-i îmbrăcămintea de orășean: sacou, vestă, o carte în mână, ceas de buzunar, sandale, toate reprezintă vestimentația unui om gospodar. Teodor Șușman nu a fost un aventurier, un oportunist dispus să riște, a fost un om cu principii de la care nu avrut să abdice, chiar cu prețul alegerii unui drum fără întoarcere, la o vârstă (54 de ani) la care experiența și responsabilitățile îl determinau cu siguranță să cântărească bine orice decizie importantă. Sigur că, în 1948, el vedea o finalitate a demersului său, așteptând o intervenție a țărilor democratice în România. În fond, și armata română intervenise în 1919, deci tot foarte repede după un război, în Ungaria lui Bela Kun, iar un ardelean, ca Teodor cel de 25 de ani la vremea aceea, făcea un raționament logic când spera ca situația să revină la normal într-un timp cât mai scurt.

Ce a urmat a fost declanșarea unui adevărat război total al statului român împotriva familiei Șușman, cu acțiuni și reacțiuni de o violență pe care astăzi ne este greu s-o înțelegem. Sunt declarați ca „bandă pur politică”, ceea ce în acei ani permitea orice tip de represiune în condiții de legalitate (conform legilor din acel timp). Experiența autorităților românești în materie de exterminare era destul de redusă în primii ani după război față de NKVD-ul sovietic, care deja avea o viziune high-level, strategică și multiculturală despre cum se înghit țări întregi cu partizani cu tot.

Averea familiei este naționalizată, cei rămași acasă sunt arestați, copiii minori (Romulica și Emilian) sunt condamnați la închisoare, apoi deportați în Bărăgan de unde nu vor mai reveni acasă niciodată, Traian Șușman e capturat foarte repede și condamnat la închisoare după ce este zdrobit în bătaie (nici el nu va mai reveni în satul natal până în 1991). Populația din Răchițele este constrânsă să înceteze să-i ajute, se recrutează cu insistență informatori, prin specularea oricărui orgoliu, conflict sau oportunism. Soția lui Teodor Șușman, Catrina, moare „de inimă rea”.

Reacția haiducilor constă în hold-up-uri asupra unor proprietăți de stat (magazine, mici întreprinderi, casierii) și declararea publică a opoziției față de regimul politic. Unii membri își falsifică actele pentru a putea călători în zone mai puțin familiare, supraviețuind inclusiv prin anagajarea ca zilieri cu identitatea schimbată. Suciu Pașcu (succesorul comunist la funcția de primar) și Petru Purcel, ambii vechi cunoștințe având relații sinusoidale cu Teodor Șușman, dispar în condiții neclare. Acuzațiile că ar fi fost uciși de haiduci au rămas până în ziua de astăzi, dar nu [se] cunosc dovezi care să-i incrimineze clar pe Șușmani, pe autorități sau pe alte persoane.

Nici măcar moartea lui Teodor Șușman, primul care dispare din grup, nu a rămas fără o aură de mister. Surprins de Securitate în șura unui țăran din Răchițele, în care se trage fără nici o somație, acesta se sinucide (în versiunea oficială) dar cercetările recente tind să infirme această variantă. Cadavrul mutilat de o autopsie sumară și profanat de autorități este îngropat într-o râpă pentru aproape 60 de ani. În 2010, la cererea fiului lui Emilian Șușman, rămășițele au fost deshumate și supuse unui examen medico-legal. În acest moment expertiza s-a finalizat, iar bătrânul Șușman și-a găsit odihna.

În anii următori, în diverse ciocniri cu trupele de securitate, Gheorghe Mihuț, Ion Ciotea, Mihai Jurj, Toader și Avisalon Șușman sunt omorâți (în 1953, 1954 și ultimii doi în 1958), Oneț este executat, Lucreția Jurj este condamnată la muncă silnică pe viață, iar Teodor Suciu (care se despărțise devreme de grup și își pierduse urma prin țară, sub identitate falsă) este de asemnea condamnat la mulți ani de închisoare. Mihuț este anchetat în timp ce agoniza. Asupra morții fraților Șușman planează controverse, dacă în condițiile în care, fiind surprinși fără posibilitate de scăpare, în eterna șură (pare locul în care haiducii mor cel mai frecvent) s-au împușcat reciproc sau au ars de vii, dar cert este că autoritățile au utilizat și incendierea ca să-i lichideze.

Nu am fotografii cu ei haiduci, doar cu oameni morți. În locul repulsiei vreau doar să-l vedeți și pe Toader Șușman (fiul lui Teodor) așa cum era, un tânăr, frumos și deștept, educat și demn, mort la 35 de ani.

Foto 2 – Teodor Susman Jr

Lucreția Jurj a fost eliberată 1964, la 38 de ani și a păstrat până în 1990 o discreție aproape absolută asupra poveștii tinereții ei, recăsătorindu-se și luând viața de la capăt în exasperanta monotonie a societății din România lui Ceaușescu. Istorisirile ei cuprinse într-o carte-interviu, Suferința nu se dă la frați sunt copleșitor de emoționante. Amintirile despre soțul ei alcătuiesc una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste scrise vreodată, cum nu se întâlnește în nici un roman:

— De ce v-ați decis, după Revoluție, să vă destăinuiți?

— Pentru cei morți. Nu m-ar fi iertat Dumnezeu niciodată. Numai eu am rămas, trebuie să vorbească cineva despre ei. Ar fi fost păcat să nu știe nimeni cum au dispărut, cum a fost viața lor. Pentru ei am vorbit… nu pentru mine. Pe ei am vrut să-i scot din morți și să-i aduc între cei vii. Și ei cred că sunt mulțumiți acolo unde sunt. Eu eram obligată să vorbesc. De abia așteptam să mă întrebe cineva… Parcă îmi venea să strig pe stradă! Îmi face plăcere să vorbesc, măcar că a fost greu la început. O fost lucruri dureroase și o suferit și ei. Dintr-o familie așa de mare și bine închegată… s-o ales prafu’. Istoria trebuie să meargă înainte și istoria tot cu oameni care au vorbit s-a facut, nu?

(fragment dintr-un interviu publicat în revista „Memoria”, în 2004)

Documente:

1 – Lucretia Jurj – Interviu, revista Memoria, 2004 

2 – Tarian Șușman – Interviu, Institutul de Istorie Orală, Cluj, 2000

Bibliografie:

În primul rând, cartea tinerilor istorici Cosmin Budeancă și Cornel Jurju, „Suferința nu se dă la frați…” : mărturia Lucreției Jurj despre rezistența anticomunistă din Apuseni (1948-1958), apărută la editura Dacia, în 2004. Nu se mai găsește în librării.

Cum Șușman este supus unei controverse, există și o lucrare care-i contestă atitudinea antitotalitară, asociindu-l cu imaginea unui infractor de drept comun. Cazul Șușman în judecata răchițenilor (Casa de Editură Napoca, 2005), scris de Teofil Răchițeanu și Teodor Boc, iar autorii au publicat în presă mai multe articole care conțin ideile din lucrare. Eu nu sunt convins de argumentația lor, nu le găsesc logica. Un asemnea articol este disponibil și online pe diverse site-uri.

La capitolul documente există câteva cărți despre acest grup, Rezistența armată anticomunistă din Apuseni. Grupurile „Teodor Șușman”, „Capotă-Dejeu”, „Cruce și Spadă”. Studii de istorie orală, Cluj-Napoca, Argonaut, 2003, și Rezistența armată anticomunistă din România. Grupul „Teodor Șușman” (1948-1958). Mărturii, Cluj-Napoca, Argonaut, 2004.

CAPITOLUL URMĂTOR: Povestea familiei Șușman istorisită de Traian Șușman

ÎNAPOI LA Cuprins