9 Septembrie 1944 – o lovitură de stat instaurează comunismul în Bulgaria. Imediat apar gupuri de gherilă anticomuniste, pe care istoria Bulgariei le va reține sub numele de Goryanstvo, sau „Mișcarea Goryani”, în traducere liberă „Cei din Pădure”.
Goryani proveneau în majoritate din țărani, unii dintre ei cu experiență militară. Nu a existat vreo platformă politică, sau ideologie, mai degrabă imaginea lor a fost asociată cu a haiducilor (în limba bulgară: „hayduti”) care, pe vremuri, au avut de a face cu otomanii. Represiunea crescândă a autorităților, culminând cu execuția lui Nikola Petkov (liderul Partidului Agrarian) a provocat un trend al asocierii țăranilor care refuzau colectivizarea cu „Cei din Pădure”, similar cu haiducia „romantică” din secolul XIX.
Se pare că au existat în jur de 28-30 de grupuri Goryani, cu un număr total de circa 2.000 de haiduci înarmați, majoritatea lor activând în sudul țării (Sliven, Stara Zagora, Velingrad, Munții Pirin), și vreo 8.000 de susținători.
Să pomenim câțiva lideri Goryani.
Gherasim Todorov controla zona Sandansky în 1948. Câteva mii de soldați ai miliției populare i-au înconjurat grupul, distrugându-l, iar liderul s-a împușcat. Un alt haiduc, Borislav Atanasov, reușește să ajungă în Grecia, împreună cu o parte din oamenii săi.
În 1951, haiducii au avut în Grecia un post de radio, „Radio Goryanin” care emitea spre Bulgaria, îndemnând la formarea unei armate de insurgenți în zona Sliven.
Gherasim Todorov
Gheorghi Stoyanov-Tarpana (zis și Benkovski, după numele unui haiduc din secolul XIX) a fost încercuit de 6.000 de soldați, întreaga zonă Sliven era ocupată de 12.000. Grupul său format din 71 de haiduci s-a bătut cu armata timp de 2 zile, 40 dintre ei fiind uciși. Stoyanov, rănit de 12 gloanțe, a reușit să spargă încercuirea și să-și salveze o mare parte dintre oameni, chiar și răniți. A fost capturat însă, mai târziu, la finele lui 1951, și ucis.
Georgi Stoyanov-Tarpana
Operațiunea de la Sliven a fost condusă de chiar Valko Cervenko, liderul comunist al Bulgariei, și a fost un eșec, populația bulgară realizând că, fără trupele sovietice, regimul comunist ar putea fi serios amenințat. Astfel, dacă Partidul Comunist Bulgar avea circa 25.000 de membri în 1944, în anii ’50 numărul acestora a crescut la 250.000 din cauza comunizării forțate. Monumentul Armatei Roșii din Sofia, construit în acea perioadă, a avut o semnificație clară pentru bulgari: că represiunea va continua alături de sovietici și orice rezistență va fi spulberată.
Alte grupuri mai importante au existat însă și în nordul Bulgariei, în Cadrilater și în zona Ruse – Tsanko Ivanov, Tsankov-Mecheto, Tsvetana Popkoeva-Tsena, capturate și ucise cu sau fără proces în 1952. De asemenea, a existat și o mișcare de rezistență a populației de etnie turcă, despre care datele sunt și mai greu de găsit.
Goryani au dispărut complet, în niște ultime confruntări cu poliția secretă, în zona Sofiei, la mijlocul anilor ’60.
Multe date despre haiducii bulgari nu se cunosc, dosarele Departamentului XII al Securității de Stat, echivalentul „Biroului Bande” al lui Pavel Aranici de la noi, nu au fost desecretizate în întregime. Motivația, stupidă ca și la noi, fiind siguranța națională, întrucât Goryani au fost sprijiniți și ei de către emigrația bulgară din Grecia (în special), Austria, Franța etc. Nu se știe mai nimic nici despre rezistența anticomunistă a populației turce din Bulgaria, deși au existat și Goryani turci.
Pe blogurile din Bulgaria se dezbat și azi aceleași vinovății ca la noi: nici ei n-au avut o „Primăvară” la Sofia, nici opoziție sau vreun sindicat liber, iar haiducii sunt distorsionați, minimalizați, uitați. Și bulgarii și-au condamnat comunismul, ba încă în fața Parlamentului European, dar nici ei nu și-au condamnat vinovații. Memorialul durerii versiunea bulgărească include două filme, Goryanite și Catharsis – aceeași durere, suferință și nedreptate.
Rezistența armată anticomunistă din Bulgaria are cele mai multe similitudini cu cea din România: exclusiv în mediul rural, dezorganizată, plină de tragedii individuale, în contexte politice și economice aproape identice (țări agrare cu elita exterminată). A fost suficient pentru mine ca să încerc să mă documentez și la fața locului, astfel încât, la sfârșitul lunii iulie 2011, am făcut o călătorie la Sofia pentru a mă întâlni cu urmașii Goryanilor. Ce am aflat puteți citi în continuare în articolele:
Uite-așa am stat noi la barieră…
Pentru cei care vor să știe mai multe: Articolul din presă care a adus în atenția opiniei publice bulgare istoria haiducilor anticomuniști, The Forgotten Resistance. E scris de Daniela Gortcheva, jurnalistă și scriitoare bulgară, un fel de Lucia Hossu-Longin (Memorialul durerii), de la noi. Articolul meu se bazează într-o mare măsură, pe acest text, disponibil online.
Un alt articol, istoric de această dată, Goryani through the archives al doamnei istoric Anka Todorova Ignatova, disponibil online.
Și în final, Conferința de la Parlamentul European prin care bulgarii și-au condamnat comunismul: The Endured European Dream of Bulgaria, de asemnea disponibil online.
CAPITOLUL URMĂTOR: Sofia, Aya Sofia…
ÎNAPOI LA Cuprins
Despre demnitate 
Cu adevărat interesant.Sunt necesare aceste paralele.
Multă vreme s-a acreditat ideea că numai și numai în România ar fi existat fenomenul rezistenței armate anticomuniste. Printre promotorii acestei idei se numără, după știința mea, Octavian Paler și Ana Blandiana, dar chiar și în ziua de azi mai sunt mulți intelectuali care cred asta. Din necunoaștere? Dintr-un sentiment de vinovăție? Și românii și bugarii au aceleași complexe legate de absența unor mișcări gen „Primăvara de la Praga”, „Solidaritatea”, Budapesta 1956, Berlin 1947, etc.
Ori, ce este grav, e că nici acum, când mulți istorici tineri au săpat prin arhive și au scris multe cărți despre „haiduci”, ei tot nu sunt cunoscuți și asumați suficient.
Mă rușinez și eu , ca româncă , pentru faptul că am fost ca națiune , lași.
Eu m-aș fi alăturat unei astfel de mișcări pentru că nu aveam o familie, niște copii.
Credeam că unii sunt foarte revoltați de politica lui Ceaușescu pentru că ne plângeam împreună. Nu mică mi-a fost uimirea când, în decembrie 1989, acele persoane pe care le credeam capabile să lupte împotriva orânduirii s-au arătat lașe. Nu se mai știe, nu vrea să se știe, câți de fapt erau informatori și provocatori.
Faceți o muncă folositoare.
Nu e chiar așa, nu trebuie să se rușineze nimeni că e român. Am subliniat doar niște complexe de inferioritate destul de larg răspândite și niște imposturi pe care nu le știu clarificate (de ex. calitatea de membru în Comitetul Central al PCR al domnului Octavian Paler – o activitate neasumată public după 1989)
Mulți dintre tinerii noștri nu cunosc acest amănunt despre domnul Octavian Paler .
Și mai mulți oameni de toate vârstele nu cunosc cine a fost Regele Mihai sau Ion Antonescu dar își dau cu părerea aiurea.
nu înţeleg de ce sunt „domnite” persoanele publice, mai ales că sunt şi decedate multe dintre ele…