Antemiorița – O scrisoare deschisă


Era o casetă audio diferită de cele ORWO obișnuite din comerțul socialist, una transparentă și cu un plastic mai bine finisat. Mi-a dat-o cu un aer misterios „Ai grijă, ascult-o singur”. Ni s-a părut, și mie și lui, că toată curtea școlii se oprise din sporovăială și agitație. Am băgat caseta rapid în vestonul uniformei.

În primăvara aceea, a anului 1986, în drum spre liceu, mă surprinsesem, dezgustat, că fredonam inconștient prima melodie auzită la radio de dimineață. Era un cor: „Cel bun, cel drept, cel mare, cel viteaz”. Ce oroare! De atunci mă hotărâsem să nu mai ascult radioul pentru ora exactă ci să mă uit la ceas, iar muzica – doar la casetofon.

Caseta conținea o înregistrare de la emisiunea Metronom de la Europa Liberă, iar piesa care-mi plăcea cel mai mult era foarte lungă, o piesă rock, se numea Negru Vodă. Bruiajul, înregistrat și el, șuiera și acoperea muzica din când în când, iar mie mi se părea că ascult un mare concert și că acele zgomote erau vuietul mulțimii încântate de sunetele electrice al chitarei lui Covaci…. „Și trecând peste hotare/ Voinicilor strigă tare” – așa erau versurile care nu continuau imediat cu altele ci cu un solo de chitară. Ca și când Negru Vodă ar fi călărit cu acel instrument în mâini, ale cărui rifuri le-ar fi aruncat către ceata lui de viteji.

Nu puteam pricepe de ce muzica aceea era interzisă. Îmi aduceam aminte, ca prin ceață, călătoriile cu mașina, cu părinții mei, iar când radioul difuza „Andrii Popa” le ceream să dea mai tare. Asta înainte de plecarea celor de la Phoenix din țară.

  A rămas pentru mine, atunci, muzica protestului cult, subtil, inteligent. Libertatea în formă muzicală. Revenirea lor în România mi s-a părut o minune. Și poate că așa și era. Concertele lor, o revelație. Să vezi oameni de toate vârstele strigând versuri. Să-l vezi pe Țăndărică la tobe precum cei mai mari percuționiști ai rock-ului mondial era ceva special.

Au trecut mulți ani de atunci. Emoția s-a dus în mare parte. Azi, muzica de operă sau simfonică are o valoare mult mai mare pentru mine. Dar retrăiesc emoția prin fiul meu pe care-l duc la concertele rock, multe și excepționale, de prin Bucureștii de azi. El are vârsta când poate simți că Phoenix a compus „Strunga” sau „Mugur de fluier” numai și numai pentru el. Eu zâmbesc cu nostalgie și mă înduioșez de entuziasmul lui.

Am recuperat cât de mult am putut din literatura interzisă în comunism și am citit grămezi de cărți încercând să înțeleg ceea ce nu avea nici un înțeles, istoria ultimilor 60 de ani. Am avut parte de toate iluziile începutului de democrație din România. Am avut timp și să cântăresc, mai târziu, ce e cu adevărat important și ce nu.

  Când mă documentam pentru a scrie poveștile acestea am descoperit biografia unui om de o sensibilitate fabuloasă. Un haiduc. Unul adevărat, mai adevărat decât mi-aș fi putut imagina că se poate. Un haiduc anticomunist, care s-a bătut cu trupele de securitate în munții Bucovinei dar și în Făgăraș, alături de Ion Gavrilă. Numele său era Vasile Motrescu. Supraviețuitorii rezistenței, cei mai celebri, atât Ogoranu cât și Gavril Vatamaniuc, au scris niște pagini extrem de admirative despre întâlnirile lor cu el. Ce îl face special și chiar unic pe Motrescu este amănuntul că, fiind un țăran cu studii puține, constrâns de soartă să ia drumul pădurii, a refuzat abrutizarea. Capacitatea imensă de introspecție l-a făcut să scrie un jurnal de o umanitate sfâșietoare și să compună poezii. Poeziile lui, chiar dacă trădează doar pe alocuri o naivitate literară, sunt de o sinceritate și frumusețe cărora nu le poți rezista. Cel puțin eu am capitulat emoțional în fața lor. Ironia istoriei face ca aceste documente unice să fi supraviețuit tocmai prin odioasa instituție a represiunii care le-a strâns drept probe la dosarul Motrescu.

  Atunci mi-am amintit de Phoenix. Așa, deodată, am avut imaginea unui stadion în delir care scanda numele haiducului la un concert a cărui piesă de rezistență ar fi fost una compusă pe versurile lui.

Dragă Nicule, dragă Moni,

Aș muri de plăcere și de emoție dacă așa ceva ar fi posibil. Și nu numai eu. Cred că acei foarte puțini oameni care l-au cunoscut pe acest haiduc, precum și cei poate ceva mai mulți care au auzit de el ar fi foarte fericiți. Dacă numele lui ar putea fi făcut cunoscut tocmai prin această formă de memorie care este muzica, atunci chiar aș putea spune că România nu este Ferma animalelor.

CAPITOLUL URMĂTOR: Liga femeilor extraordinare

ÎNAPOI LA Cuprins

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s