Liga femeilor extraordinare


Numărul lor nu-l cunosc cu exactitate. Sunt multe. Numai „Haiducii Muscelului” au avut alături de ei sprijinul a cel puțin 34 de femei extraordinare, așa cum le puteți găsi pe site-ul dedicat lor, eroinelor din Nucșoara. A fost suficient să se audă o singură voce, cea a Elisabetei Rizea, pentru ca societatea românească de după 1989, avidă de modele, să recunoască în ea o icoană a demnității umane, clasa politică să încerce să se folosească de imaginea ei, iar detractorii să găsească ocazia de a se face auziți, contestând-o absurd. Această mediatizare binevenită, apetisantă pentru consumul unui naționalism rămas drept  o moștenire damnată a regimului comunist, a făcut ca superficialitatea să pună repede stăpânire pe imaginea rezistenței anticomuniste feminine și să ne oprim doar la „Tuța Rizea”, refuzând parcă să mai aflăm mai multe.

Chiar dacă le-aș ști pe toate (ceea ce nu e cazul, din păcate), mi-ar fi greu să le enumăr aici. Pot doar spune că, de fiecare dată când mai descopăr un nume, mă opresc să meditez asupra poveștii acelei femei. Voi aminti în continuare doar cinci nume, poate voi reuși să mai adaug și altele, în timp.

Încep, inevitabil, cu Elisabeta Rizea. Povestea ei este destul de cunoscută, deși mai degrabă sunt cunoscute încă și mai bine câteva vorbe de-ale ei. Elisabeta a fost o țărancă din comuna Nucșoara, care i-a ajutat pe cei din grupul Arnăuțoiu cu alimente și informații timp de mai mulți ani. A fost arestată și a făcut 6 ani de pușcărie, între 1951 și 1956. Este extraordinar faptul că, după eliberarea din închisoare, a continuat să-i ajute pe „Haiducii Muscelului” în ciuda tuturor riscurilor. A fost bătută îngrozitor de securiști, în special de un anume căpitan Ion Cârnu, imaginea lui rămânând fixată în memoria ei, ca o rană necicatrizată. Odată cu distrugerea grupului, în 1958, a mai executat încă 6 ani de detenție (a fost condamnată la 25 de ani muncă silnică, fiind eliberată în urma amnistiei din 1964). Carisma Elisabetei Rizea, imortalizată în serialul Memorialul durerii, care i-a dedicat un episod întreg – Viteaza din Nucșoara, a transformat-o într-o icoană. Chiar dacă, în condițiile date, au existat și alte femei, cum a fost Marina Chirca, de o solidaritate dusă la extrem față de frații Arnăuțoiu, când vine vorba despre acest grup, Elisabeta Rizea va fi probabil întotdeauna citată și amintită în primul rând. Realitatea concretă, istorică poate să n-o plaseze neapărat în prim plan, de altfel nu se poate vorbi de o ierarhie a meritelor, însă mărturia ei va rămâne mereu o dovadă a demnității individuale, cu atât mai admirată cu cât oricine s-ar imagina în locul ei ar avea o mare problemă de conștiință: Eu ce-aș fi făcut?

Pentru mine, devotamentul acestor femei mă duce adeseori cu gândul la singura operă a lui Beethoven – Fidelio. Dacă Leonora este capabilă să se travestească pentru a se angaja ca temnicer la pușcăria în care este închis soțul ei, în realitatea brutală a anilor ’50 din comuna Nucșoara, libertatea era o noțiune relativă. Cine mai era liber? Cei nearestați dar asediați de trupele forțelor de represiune dislocate în regiune? Cei din munți vânați ca niște animale și ducând o viață inimaginabil de grea? Cei din pușcărie, detașați și izolați de această viață? Este un Fidelio fără happy end. Nimeni nu este salvat în final. Există un cor al suferinței, dar care nu va cânta niciodată O welche Lust… Și cu toate astea, solidaritatea unei comunități, întinsă pe o perioadă de aproape 10 ani, în care riscul de a plăti cu viața a devenit clar încă din primul an, este demnă de muzica lui Beethoven…

Și un ultim amănunt. În ciuda notorietății Elisabetei Rizea, nu se poate găsi nicăieri o fotografie a Nemesis-ului ei, acel Ion Cârnu pe care ea îl amintește de fiecare dată. Mai mult, nici măcar o fotografie de-a ei din tinerețe nu e cunoscută. Deși Elisabeta se referă obstinat la tinerețea ei, („Eram şi eu altfel la 38 de ani… […] Și uite în fotografie ce păr bogat am avut, și salba de aur…„) în contrast cu imaginea ei așa cum o știe toată lumea, („Eu trăiesc încârligată, cum sunt, și cu genunchii scoși„), mai nimeni nu pare să-și fi pus întrebarea: Oare cum arăta femeia asta la vârsta aceea, când făcea ce făcea, nu cum arată acum, când povestește? Ei bine, Elisabeta-Leonora arăta așa:

Mărturia ei a fost consemnată într-o excepțională carte, a regretatei Irina Nicolau, alături de mărturia lui Cornel Drăgoi, fiul unuia dintre cei 4 preoți din lotul Arnăuțoiu, executați pentru că au făcut ceea ce au predicat, ajutându-și aproapele. Cartea se numește: Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi, mai multe detalii despre diversele ei ediții de la editura Humanitas se găsesc aici împreună cu un preview. Versiunea aproape completă a interviului se găsește în scenariul realizat de Rodica Mandache pentru reprezentarea pe scena teatrului a acestei mărturii. Scenariul se găsește aici.

Voi rămâne tot la cazul Arnăuțoiu, pentru că, dacă am vorbit despre loialitatea femeilor care i-au sprijinit, e necesar să amintesc de femeia care a făcut parte efectiv din grupul „Haiducilor Muscelului” pe toată durata existenței acestuia. Este vorba de Maria Plop.

Această femeie nu a supraviețuit represiunii, murind în închisoarea de la Miercurea Ciuc în 1962. Ea nu va povesti niciodată cum a fost în munți timp de 10 ani, sau cum a fost viața ei de dinainte de asta. Declarațiile ei din anchetă sunt lapidare și aproape sigur contrafăcute. Declarațiile martorilor care au cunoscut-o sunt și ele, inevitabil, subiective. Interpretarea oficială a autorităților statului român este odioasă și revoltătoare. Se cunoaște că a venit din Moldova, dintr-un sat de lângă Iași, alungată de război și de foamete. Că a lucrat ca argat în curtea familiei Arnăuțoiu. Că a plecat alături de cei doi frați în munți, unde a fost văzută adesea cu arma în mână. Că a participat la acțiunile grupului, în special la cele cu caracter politic, distrugând portretele tovarășilor din conducerea PCR afișate ostentativ în locurile cele mai nepotrivite: într-o cabană turistică din Munții Făgăraș sau în incinta unor magazii forestiere, de-a dreptul ridicol! Și se mai știe că a avut o fetiță împreună cu Toma Arnăuțoiu. Aparent, un personaj enigmatic, ar fi putut fi uitată ușor. Soarta n-a vrut să lase lucrurile așa.

Fetița care a fost internată într-un orfelinat și apoi înfiată a aflat cine este în realitate. Este meritul acestei fetițe că astăzi se știu atât de multe (și totuși insuficient) despre povestea acestui grup, cel mai longeviv ca activitate din istoria rezistenței din munți. Mai mult decât istoria propriu-zisă mă simt mai impresionat de povestea acestei căutări. A acestui drum al recuperării memoriei.

Există o operă a lui Giuseppe Verdi, una dintre cele mai profunde și mai interesante dintre toate pe care le-a scris, în care unul dintre personajele feminine nu apare deloc pe scenă, nu există nici măcar o notă scrisă pentru ea dar, cu toate astea, opera este străbătută de la un capăt la altul de amintirea ei. De la o vreme, când ascult această operă, Simon Boccanegra, nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la acest personaj. Maria Boccanegra este moartă deja chiar de la începutul operei. Dar ea trăiește în sufletele celorlalți prin fiica ei, pe parcursul întregii drame. O fiică, Amelia (coincidențele merg și mai departe), pierdută, înfiată și care-și descoperă originile abia peste 20 de ani. Și cum toate lucrurile nespuse, neștiute și neînțelese pot fi înlocuite de muzică, tăcerea Mariei Plop poate fi înțeleasă și așa, doar prin sunetele unui preludiu-uvertură sau ale duetului final al iertării

Dar Maria Plop nu a fost singura femeie plecată în munți, au mai fost și altele. Iar acestea nu merită să dispară în uitare, mai ales că unele dintre ele au scăpat cu viață și au apucat să ne povestească viața lor. Și poate că una dintre cele mai emoționante mărturii este cea a Lucreției Jurj, membră a grupului lui Teodor Șușman din Răchițele. Lucreția, căreia tovarășele ei de detenție îi spuneau „Moțoaica”, era o tânără țărancă din zona Huedinului care s-a măritat cu un pădurar, Mihai Jurj. Acesta îi ajuta pe cei din grupul lui Șușman până când a devenit suspect în ochii autorității statului român. În momentul când securitatea i-a confiscat arma, Mihai a înțeles că arestarea devenise o chestiune de timp și a decis să se alăture grupului. Iar Lucreția se hotărăște fără să clipească să-l urmeze pe Mihai în calvarul său, iubindu-l ca o nebună până când, într-adevăr, doar moartea i-a putut despărți. După 1989 a vorbit despre toți acești 4 ani petrecuți în munți, interviul fiind publicat într-un volum, Suferința nu se dă la frați, autori Cosmin Budeancă și Cornel Jurju, care este pe cale de a fi reeditat în curând. Detalii despre carte găsiți la acest link pe care sper să-l actualizez cât mai curând cu noua ediție.

Există o simplitate devastatoare a poveștii Lucreției, în care toate deciziile care astăzi ni se par înspăimântătoare devin cele mai normale. Și peste toate o imensă iubire, tot interviul, oricâtă valoare istorică ar avea (și are încă o valoare foarte mare!) mie mi s-a părut mereu o nesfârșită declarație de dragoste pentru soțul ei, a cărui ultimă imagine păstrată în minte este cea de pe drumul spre închisoare, agonizând în urma loviturilor primite în timpul arestării. Și cum să nu fie o declarație de dragoste când spune:

Io tot timpu’ am continuat să mă gândesc la Mihai. Am avut și o poză cu el când era militar, pe care am păstrat-o mult timp. […]
După ’90 , am revenit la numele de Jurj, că pă mine așa mă cunoaște lumea. […] Tare mult mi-o plăcut să mă întorc la Jurj. Că Mihai o rămas tot timpu’ în sufletu’ meu. Oooo, Mihai, tare bun o fost, o fost un copil fără mamă… […]
Eram tare fericită când mergeam cu Mihai pă munte, pă la colibele unde erau moții cu vite și oi. Mai cântau fetele din bucium și io așa de fericită mă simțeam. Eram în al nouălea cer. […] Am fost tare apropiată și legată sufletește de Mihai. De aia l-am și urmat și nu am nici un sentiment de regret. Aș fi regretat dacă nu l-aș fi urmat. N-aș fi avut liniște dacă l-aș fi abandonat. Pentru că și el, săracu’, prin orice greutăți ar fi trecut, trebuia să mă vadă. De aia, atunci în ’50, o și zis șefu’ ocolului silvic către securiști «să fie cu ochii pă mine că mă iubește soțu’ și vine acasă». Cine știe unde l-o aruncat după ce o murit… Nu i-o pus nici lumânare, nici nimica. Io îi aprind câte o lumânare de câte ori mă duc la biserică. Așa că io îs liniștită că mi-am făcut datoria de soție adevărată. L-am urmat pă munte și mi-aș fi dat și viața pentru el….

De-a dreptul romantic, iar eu, când citesc cele de mai sus, îmi aduc aminte de Donizetti și de muzica lui, de eroinele sale nebune. De Lucia di Lammermoor, de exemplu. O operă în care Lucia ajunge chiar să ucidă numai să nu fie despărțită de iubitul ei. Și toată atmosfera tragică și toată fatalitatea par a fi atât de asemănătoare. Iar cuvintele Lucreției, amintindu-și de toate durerile, sunt parcă un lung  Soffriva nel pianto 

De predat nu ne predam. Soţul s-ar fi împuşcat, dar el nu mă puşca pe mine. Mihai nu s-ar fi dat viu niciodată. Nu ne-am gândit să ne predăm, pentru că soarta noastră o ştiam care este. Ei nu se mulţumeau cu ce spui şi scoteau de la tine ce doreau ei şi apoi te condamnau la moarte. Acum, pe mine nu mă condamnau la moarte, că n-am tras. Dacă aş fi zis că am tras… De altfel, la proces m-o întrebat: «Ai purtat armă?» «Am purtat, sigur că am purtat.» «De ce ai purtat armă, dacă nu ai tras?» «Păi, să nu ducă soţul două!» Avea soţul o carabină, un ZB şi o armă de vânătoare. Cum să ducă el trei… Carabina îmi plăcea, că era mai mică. Aia o desfăceam, o curăţam.

Pariez că nu veți găsi ușor o fotografie de-a ei pe Internet. Am eu una, de când era tânără și fericită, înainte de a pleca în munți, ea este Lucreția – Lucia:

În afară de cartea pomenită deja, Suferința nu se dă la frați, puteți citi chiar aici un interviu, ultimul pe care l-a acordat, cu puțină vreme înainte de a pleca de lângă noi, ca să fie alături de Mihai pentru totdeauna. Iată interviul: Lucretia Jurj – Interviu, revista Memoria, 2004.

Tot în Ardeal, există povestea unei alte femei extraordinare, Aristina Pop. Un înger. Era copil când tatăl ei a salvat de la deportare o familie de evrei, ascunzându-i în pădure vreme de vreo câțiva ani. Această experiență a exercitării umanității ar fi meritat să-i fie răsplătită altfel de către viață. Numai că, după război, Nicolae Pop, tatăl ei, a repetat gestul de solidaritate, ajutând 3 fugari anticomuniști să scape de urmărire. Autoritățile au intervenit în modul obișnuit, adică foarte dur. Arestarea pădurarului Pop a eșuat, Aristina (de numai 18 ani) și fratele ei, Achim, îl urmează în munți, în timp ce restul familiei (în total 15 persoane) este deportată în Bărăgan. Aristina a fost capturată în 1953, după aproape 4 ani de urmărire. A făcut pușcărie până în 1964. În 1996, familia Marmor, salvată de la Holocaust, înscrie numele soților Pop și al Aristinei la Yad Vashem.

Aristina are și ea o carte a amintirilor, se numește Să trăiască partizanii până vin americanii! pe care o mai puteți găsi aici. Relatarea pierderii inocenței și apoi a speranței, rememorarea tragediei pierderii familiei sunt pur și simplu zguduitoare. Iar eu, când îi citesc și recitesc povestea, văd un înger. Iar inocența ei poate fi cântată, precum inocența unui personaj de operă verdiană. Aristina este Gilda din Rigoletto, cu toată dezolarea din Tutte le feste al tempio

Iar fotografiile… chiar că fac mai mult decât 1000 de cuvinte! Știu două imagini care trebuie puse alături. Prima este din perioada care a urmat arestării. Cea de-a doua este de după eliberare. Ea este Aristina – Gilda:

Fragmente din cartea amintită se pot găsi aici: Să trăiască partizanii, până vin americanii!,  de unde voi reproduce și eu câteva dintre cuvintele Aristinei:

Eu eram la liceu, la Dej. Desigur, cartea nu mergea prea bine, pentru că tot timpul mă gândeam la ai mei… nu ştiam ce se va întâmpla cu ei. De când Ardealul de Nord fusese cedat Ungariei, în timpul prigoanei împotriva evreilor, tatăl meu salvase opt evrei, între care o familie cu trei copii, unul de 2 ani, altul de 6 ani, altul de 8 ani. Încă de la vârsta de 13 ani, am stat mereu cu frică, pentru că le duceam hrană evreilor în munţi. Le duceam eu, împreună cu un frate de-al meu, ca să nu bată la ochi… Nemţii erau la noi în comună, împreună cu jandarmii unguri, dar ei nu umblau prin toate coclaurile după partizani, cum a făcut Securitatea mai târziu. Erau plini munţii de partizani ruşi, erau şi dezertori români din armata maghiară… era şi un cumnat al meu, fugit din armată. Ei bine, nemţii şi ungurii veneau acasă la noi, se întâlneau cu alţii din alte părţi ale Maramureşului, din Someş, şi apoi plecau, fiecare la unitatea lui. Nu se împrăştiau prin păduri să-i caute pe dezertori. După 1947-1948 s-a schimbat situaţia. A venit Securitatea, care cred că a
fost unică în felul ei. Au dat năvală toţi securiştii la noi acasă. Eu tocmai venisem după mâncare, de la liceu, de la Dej. Era 11 mai…

Ultima femeie pe care vreau s-o prezint aici este Marioara Cenușă, din Putna, Bucovina. Este una dintre primele eroine ale rezistenței anticomuniste. Ea a plătit cu prea mulți ani de închisoare faptul că și-a urmat soțul cu un devotament desprins parcă din literatura romantică. Iar talentul ei de a povesti este excepțional. Aproape că stau uneori și mă gândesc la faptul că talentul unui Ion Creangă nu a fost deloc singular și doar întâmplarea ne-a privat de plăcerea de a cunoaște și alți povestitori.

Amintirile Marioarei despre soțul ei sunt cele mai frumoase cuvinte scrise despre devotament: „Îl spăl frumos, îl schimb cu cămașă tare frumoasă, cusută cu model național, toată în negru, îi dau bundiță de poplin, cusută tot cu model național tare frumos, pălărie bleumarină. Dar plâng de mă prăpădesc. Îl încalț cu pantofi noi.

El zice: «Te rog tare frumos nu mai plânge atâta, că așa îți dau o bătaie…! Să nu plângi toată viața după mine. Ești o femeie foarte bună; știi să te porți cu bărbatul bine; știi să prețuiești munca bărbatului; ești o bună gospodină. Să nu te măriți cu un bărbat prost, că-i păcat de tine și de sufletul tău bun și blând. E păcat de înțelepciunea ta și de hărnicia ta. Te rog să iei bine seama să nu chici pe mâna unui prost. Dacă există Cele Lumi și acolo voi plânge după tine. Dară dacă soarta mi-a hărăzit să mor nevinovat, apoi trebuie să mor. Mi-a fost tare dragă viața și credeam că nu voi muri niciodată. Dar acum mi-a sosit ceasul; de pe fiecare minută aștept cu sânge rece gloanțele. Așa îmi vor dușmanii mie: să-mi vadă casa pustie și nevasta în văduvie, să trăiască în sărăcie.»

Mă cuprinde, mă pupă din toată inima și zice: «Draga mea soție, te rog din suflet să-mi dai iertare. Poate ți-am greșit vreodată, dar nu din voia mea. M-am potrivit la dușmanii cărora le părea rău că trăiam prea bine.» Dar eu plâng în hohote. „

Restul e aici, în acest document excepțional: Maria Cenusa – Inceputu amarului.

Iar pentru mine, devotamentul Marioarei Cenușă este același cu cel al unui personaj dintr-o operă de Giacomo Puccini, Minnie din La Fanciulla del West, o femeie capabilă să-și joace cartea vieții la poker pentru a-și salva iubitul, „Una partita a poker„.

Mă voi opri aici deocamdată.  Articolul acesta nu-i neapărat o galerie de tablouri, nici un exercițiu de oratorie. Este un articol despre frumusețea omului, pe care  ipostaza feminină o face și mai înălțătoare. Prin solidaritate, transcendența amintirii, iubire, inocență și devotament. Iar comparația cu personajele unor opere este complimentul pe care îl pot face, cu toată umilința, memoriei acestor femei extraordinare. Să mai adaug doar că peste câteva zile, pe 28 iunie, se vor aniversa 100 de ani de la nașterea Elisabetei Rizea, niciodată nu e prea târziu să ne aducem aminte…

3 răspunsuri la Liga femeilor extraordinare

  1. Pingback: “MEMORIALUL DURERII”: ELISABETA RIZEA, “viteaza din Nucsoara” (video): “Asa mi-au smuls paru`, da` tot nu i-am vandut…” - Razboi întru Cuvânt - Recomandari

  2. Pingback: Iată dovada că altceva vrem! | Catchy

  3. Pingback: Iată dovada că altceva vrem! | AcdNews

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s