Cartea despre demnitate


Cum vă puteți procura această carte:

  • de la iTunes (pentru iPad și iPhone): Cartea despre demnitate
  • de la elefant.ro în formatele epub și mobi (pentru tablete și Kindle)
  • de la Barnes and Noble în format epub
  • de la Sony Reader Store, în format epub
  • de pe blog-ul Despre demnitate în format pdf
  • de la Editura Virtuală în format epub
  • de la memoria.ro în format pdf
  • de la Evobook în format epub (pentru tablete Android)
  • de la Diesel e-bookstore, în format epub
  • de la Kobo Books, în format epub
  • de la Smashwords, în format pub
  • de la Scribd în format: pdf
  • de la Academia.edu în format pdf

sau citind acest blog urmând cuprinsul de la link-ul următor:

Cartea despre demnitate

Acesta este punctul final al blogului, cel puțin în forma actuală. Pentru prima dată în România, un blog devine o carte, 100%. E o carte care a fost scrisă în întregime în spațiul public, cititorii au putut s-o comenteze, s-o amendeze, s-o influențeze chiar în timpul creației. De altfel, comentariile lor sunt și vor fi prezente și binevenite. Scrierea a durat 20 de luni.

Articolele au fost strânse într-o carte, un demers deloc lipsit de surprize și emoții. Pentru că, așa cum au fost publicate ele, în ordine cronologică, au făcut ca acest blog să fie un fel de jurnal. Pe măsură ce am adunat informații, am scris, am comentat și am îndemnat lumea să trăiască aceleași emoții odată cu mine. Nu mi-am propus să epuizez subiectul rezistenței anticomuniste, ba chiar dimpotrivă: am vrut să stârnesc curiozitatea celor care ignorau subiectul; e doar un punct de plecare pentru cei care vor să știe mai multe și aici pot găsi o părere, cred eu că e una bună și echilibrată. Acum 23 de ani, un anonim a scris pe un zid din București: „De Crăciun ne-am luat rația de libertate!” – un mesaj cu o încărcătură emoțională extremă, reluat apoi de presa vremii sau de manifestațiile pentru democrație, la nesfârșit, fără să se banalizeze niciodată, cel puțin pentru cei care au trăit vreodată vremurile rațiilor alimentare. Anul acesta, tot de Crăciun, eu, un alt anonim, voi scrie pe un zid virtual vreo câteva sute de pagini virtuale, care nu vor avea niciodată impactul celor șapte cuvinte reale amintite mai sus. Dar mă simt beneficiarul direct al acelor cuvinte, considerând că este poate prima dată când mi-am folosit „rația” așa cum se cuvine.  Anul acesta, de Crăciun, Cartea despre demnitate este cadoul acestui blog, oferit oricui vrea să-l primească.

În momentul în care tot ce am scris s-a strâns între paginile unui volum, a trebuit să structurez informațiile, care au căpătat o altă consistență. Voi explica pe scurt despre ce este vorba.

Cartea are trei părți, marcate de imaginea a trei arbori dintr-un triptic al simbolurilor: cel al suferinței, cel al morții și cel al uitării.

Un segment extrem de mic din populația României, compus în general din oameni simpli, fără să posede filosofia politicii ci doar bunul simț, s-a opus comunizării. În general, incidentele au fost declanșate de abuzurile noii puteri de după 1945, la care acești oameni au reacționat bazându-se pe puterile și pe conștiințele lor, nu pe lege. Au plecat în munți și au suferit îngrozitor, dar au fost poate singurii oameni liberi din țară. Suferințele lor sunt aproape necunoscute publicului larg; libertatea lor e la fel de necunoscută. Acesta este copacul suferinței.

Reprimarea acestor oameni liberi a fost medievală, însoțită de moarte în cele mai multe cazuri. Partidele de vânătoare de oameni se terminau cu execuții sumare, sau cu prăzi jalnice omorâte apoi în captivitate. Acesta este copacul morții, pe care îl găsim nu numai în România, ci și în celelalte țări din Europa de Est.

Ce știm despre aceste lucruri, în afară de ideile primite de-a gata? Destul de puțin. Una dintre cele mai păguboase idei este aceea că fenomenul rezistenței anticomuniste din munții României este unic în lume. De ce trebuie să ne căutăm cu încrâncenare această unicitate? La ce ne folosește? S-a dovedit deja, copilăresc de simplu, că această conceptualizare a unicității e anulată de o altă enormitate, care spune că toți luptătorii din munți erau legionari, oameni de extremă dreaptă, și nu e deloc adevărat, chiar dacă legionari au fost mulți dintre ei.

Așa cum statele comuniste erau organizate pe principii identice, impuse de Uniunea Sovietică, la fel cum o corporație multinațională își impune procesele de business corporatiste în toate filialele din lume, tot așa ar trebui să ne gândim că reacția populațiilor în curs de comunizare forțată trebuie să fi urmat un tipar asemănător. Așa se face că, în țările dezvoltate industrial, chiar unii conducători ai partidelor comuniste au încercat să adapteze ideologia la specificul ţărilor lor, nu să aplice fără menajamente un șablon. Fără Imre Nagy nu ar fi existat Budapesta 1956. Fără Alexander Dubček nu ar fi existat Primăvara de la Praga. Explicația este simplă: țările industrializate aveau mai bine acoperit spectrul politic al stângii, mai matur, mai rațional, distanțat de extremismul comunist.

Iar în țările agrare, în care stânga politică era anemică, rezistența a aparținut logic oamenilor de la țară, o rezistență violentă, disparată, primitivă și sortită înfrângerii celei mai dureroase. Dintre toate țările în care a existat o mișcare de aceste tip, cazul Bulgariei este aproape identic cu cel al României. Diferențele sunt neimportante. Moartea e numitorul comun, cum bine spune istoricul Marius Oprea. În condițiile în care distanța dintre Sofia și București este mai mică decât cea dintre capitala noastră și Iași, ne-am întrebat vreodată ce știm despre comunismul vecinilor noștri? Mai nimic, în afară de existența lui Jivkov și a fotbaliștilor bulgari din generația lui Stoicikov, vizionați la televiziunea bulgară, iar asta e foarte rău. Nu e mai puțin adevărat că nici bulgarii nu știu decât că a existat un Ceaușescu, dar fără să fi aflat că pe 21 decembrie 1989, în capitala României, au fost omorâți sute de demonstranți. Cum am putea avea atunci pretenția nemăsurat de orgolioasă că rezistența anticomunistă din România ar trebui să fie cunoscută de toată lumea, dar mai ales de Europa Occidentală? Dacă noi nu știm nimic despre luptătorii bulgari sau polonezi, de ce ar trebui să știe francezii despre anticomuniștii români? Cine știe oare astăzi, în România, cine a fost Jean Moulin? N-ar trebui să ne supărăm pe francezi, sau pe englezi – dacă veți căuta pe internet vreun site anticomunist din Europa de Vest veți găsi niște glume proaste pe forumuri în care extremismul cu aer de enclavă exclude seriozitatea, ba chiar compromite însăși ideea de normalitate opusă totalitarismului. Pentru că asta este de fapt anticomunismul: normalitatea, în opoziție cu nebunia, iar nu un alt „ism” ideologic, cu derapaje antidemocratice justificate de vreo ideologie.

Oricine ar trebui să-și pună întrebarea logică: eu ce-aș fi făcut? În 1989, în ultimele zile ale regimului Ceaușescu, un tânăr care termina liceul avea doar câteva opțiuni. Dacă ar fi spus cu voce tare ceea ce gândește, dând glas bunului simț, ar fi putut deveni o victimă, apoi un opozant încrâncenat, poate chiar fără voia lui. Dacă ar fi tăcut, ar fi putut încerca să emigreze, întrucât România nu avea nimic de oferit. Dacă ar fi colaborat, ar fi putut deveni un conformist apăsat de compromisuri, sau poate chiar un activist de partid, oportunist pentru tot restul vieții. Normalitatea nu mai exista. În ceea ce mă privește, 1989 a venit la timp, înainte de a apuca să răspund la această întrebare: Eu ce drum voi alege?

În fine, ceea ce nu se știe prea bine se uită încă și mai ușor, iar asta se și întâmplă deja cu haiducii din munții României. Există multe cărți despre ei, foarte valoroase ca informație, pot spune din proprie experiență că dosarele de la Securitate sunt greu de citit, obstacolele puse de limba de lemn a ofițerilor semianalfabeți, de viziunea oficială inevitabil hidos distorsionată, nu sunt sortite să atragă publicul spre o adevărată penitență a lecturii. Acesta este copacul uitării.

eBook Cover

De aceea cred că uitarea poate fi alungată prin artă. Și am ales pentru asta arta supremă, Opera. Motivul este simplu: opera este locul în care muzica, literatura, teatrul, poezia – pe scurt, celelalte arte – se întâlnesc pentru o experiență completă. Iar drama și tragedia luptătorilor din munți e singura atât de intensă încât să se ridice la nivelul dramei și al tragediei din muzica de operă. Ce poate fi mai simplu atunci? O producție de operă care să îi aducă pe scenă pe cei morți în păduri ar fi, sunt convins de acest lucru, o experiență tulburătoare, greu de șters din memoria unui spectator, fie și pentru simplul fapt că așa ceva încă nu s-a mai încercat până acum.

Aceasta este cheia de lectură. Iar ca s-o folosiți, nu trebuie decât să urmați un drum. Harta acestui drum prin blogul de față este un cuprins, o listă, în care articolele sunt așezate în ordinea imaginată de mine, cu link-urile corespunzătoare, iar dacă le veți urma, în fața dvs. se va deschide cartea despre demnitate.

Crăciun fericit!

Cartea_despre_demnitate_E-Book

Anunțuri
Galerie | Acest articol a fost publicat în Anunt, despre demnitate, Nou si interesant și etichetat , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

20 de răspunsuri la Cartea despre demnitate

  1. ioan ioja spune:

    Era necesara cartea. Ma tem ca cei tineri nu mai sunt interesati prea mult de traiul dus de bunicii, parintii sau fratii lor.Ar fi bine sa fie inclusa in programa scolara, cel putin la „EDUCATIA CETATENEASCA”

  2. adymacsut spune:

    Va felicit pentru acest demers remarcabil!

  3. liliana gabroveanu spune:

    Felicitari!Sarbatori fericite alaturi de cei dragi!Singurele valori adevarate,familia,dragostea!

    ________________________________

  4. anonim spune:

    Felicitările sunt de prisos. Am să vă spun ceea ce consider a fi mai important. Mi-ar fi plăcut să găsesc o altă copertă. Fără interpretări prea alambicate, torța a fost confiscată de către lady america, iar acel „fire”, care apare în ochiul privitorului înaintea a orice, parcă asigură că urmează o carte despre Teddy Roosevelt. Nu sunt anti-american, nici pro-român, dar ați făcut un efort care ar putea fi ușor catalogat drept imens – cu atât mai mult din perspectiva futilității lui-, și mi-ar plăcea să-l vindeți (vorba bine vindeți, din moment ce e totul atât de gratis) mai bine. Deși știu că ar putea fi coperta oricum, și titlul cărții oricum, tot o sută (o mie?, Doamne ferește) de românași o vor citi. Și o altă remarcă, care e chiar mai subiectivă decât prima, atunci când am citit „un blog devine o carte” mă așteptam să găsesc link către vreo editură minoră și, sincer, am fost dezamăgit găsind doar formatul electronic, dar nu trebui să-mi spuneți cât de greu e să găsești fonduri pentru a publica o carte cu un public țintă ce tinde, cantitativ, spre negativ. Oricum, mă bucură tare mult efortul dumneavoastră, mă aștept ca peste nu foarte mult timp să găsesc ceva similar și pe despreoperă.

    • Mulțumesc pentru comentariu, așa cum le mulțumesc tuturor celor care m-au felicitat.
      Ilustrația copertei e o caricatură care îmi place foarte mult și într-un fel are legătură cu cartea sub două aspecte:
      – există în literatura de acest gen, în special în cea memorialistică, o inflație de expresii tari care deși sunt justificate, ajung să plictisească. Exemple: bestiile roșii, fiarele cu chip de om, călăii neamului românesc, ș.a.m.d. Am încercat să folosesc alt limbaj, mai aproape de cel al tinerilor educați din sec. XXI. Cu alte cuvinte, am evitat pe cât s-a putut isteria care, într-adevăr, poate ajunge să stingă flacăra libertății
      – să nu uităm (oricât spirit critic ar avea unii cititori față de Statele Unite – în fond e la modă scepticismul) că speranța oamenilor despre care am scris era America. Fără simbolul libertății, acești haiduci poate nu ar fi existat.
      Aș fi bucuros dacă aș găsi o copertă mai frumoasă.

      Editurile la care am trimis cartea au refuzat publicarea pe hârtie, cu diverse explicații mai mult sau mai puțin sincere. Nu am nici un resentiment în legătură cu acest refuz, ba chiar le dau dreptate. Publicul unei asemenea cărți este extrem de redus. Discuția este foarte lungă, în ceea ce privește lipsa de interes pentru istoria recentă. Încerc să o rezum la o singură idee, fără a exclude restul: Cauza lipsei de interes din România pentru recuperarea memoriei este sărăcia. România este o țară de oameni foarte săraci, cărora sărăcia le-a extirpat în primul rând empatia. Ori, fără empatie nu se poate citi o carte despre rezistența anticomunistă. Poate peste ani, când în România se va trăi mai rezonabil, lumea va recăpăta capacitatea de a se emoționa în fața suferinței. Din păcate, până atunci, oamenii despre care am povestit nu vor mai fi nici măcar în memoria celor care i-au cunoscut direct, căci până și aceștia vor fi morți…

      Revenind la publicare, am evitat cu tot dinadinsul editurile minore. Iar cum acest proiect (inițial pornit dintr-o nevoie de a striga) a fost până acum integral digital, mi se pare logic să public cartea tot în formă digitală. De altfel, acesta a fost și criteriul de alegere al editurilor respectiv să aibe și acest serviciu în portofoliu, de publicare de cărți digitale.

      Până la urmă, consider că e chiar mai bine așa. Cine sunt eu să câștig chiar și 1 leu de pe urma celor despre care am scris? Am luat decizia de a publica acest volum gratuit cu bucurie. Iar Crăciunul era cea mai bună ocazie. Sunt fericit că am reușit să o fac, așa cum ești fericit când îți ții promisiunile față de cineva.

  5. Reblogged this on Despre Opera and commented:

    O carte, de pe „celălalt blog”. Muzica își are locul și semnificația ei în paginile din „Cartea depre demnitate”

  6. Jr spune:

    Mă tem că efortul autorului de a aduna informaţii pentru această temă e tardiv. Mijloacele moderne cu care lumea civilizată exploarează spaţiul virtual, a făcut posibil ca mulţi cititori să fi trecut şi ei pe la surse. Pentru mine nu prezintă o noutate după care să mă dau în vânt, ci un motiv de apreciere pentru autorul care a încercat să culeagă informaţiile şi mai ales să le ordoneze în spaţiul lor firesc, adevărat, ca să nu ne trezim cu carul înaintea cailor. Valoarea lucrării creşte în timp când istoria se va bucura de existenţa ei. Vă doresc succes.

    • Mulțumesc. Pentru mine, cel puțin, n-a fost tardiv. Pentru cei care nu cunosc această „bucățică de istorie”, cum o numea Gavril, niciodată nu va fi tardiv. Pentru cei care o cunosc, sunt câteva lucruri noi: comparația cu Bulgaria, asocierea cu muzica clasică.

  7. Reblogged this on Raspunsul Uman (fost Prin Lentila Ratiunii) and commented:
    Am promovat acest blog pe cît am putut pentru că are dreptate. Mă bucur să-l văd ajuns la ceva palpabil, la ceva accesibil tuturor.

  8. Nicholas Merrynote spune:

    Uite inca un tanar caruia ii pasa nu mult, foarte mult de trecut si respecata ce e frumos si nobil din el, si invata cat mai mult din greselile, minciunile si tradarile din trecut. Cred in rezistenta prin cultura, adevar, sinceritate si Monarhie. Nu am avut timp sa citesc prea mult, dar subiectele abordate mi s-au parut extraordinare, serioase, si sincere, astfel am dat follow. In acelasi timp felicit acest demers si stiu cat efort este in spatele lui, ceea ce il face si mai laudabil si mai special. Si cred ca ar fi ok sa il publicati si la o editura mai mica, in teorie cei mici sunt mai creativi decat cei mari, inca au modele, au la ce se uita in sus. Dupa cum stiti „it’s lonely at the top” iar cel mai mare pericol este ca nu mai ai cu cine sa te compari ca sa iti dai seama care treapta trebuie urcata in drumul spre excelenta. Astept cu nerabdare in tihna sa pot citesc aceste randuri care imi par din alta lume, care este si a mea. Eu si echipa mea am fi onorati daca ati citi materialele noastre si ne-ati lasa unul sau mai multe comentarii sincere, cateva ratinguri la fel de sincere si probabil un follow. La fel de mult, in caz ca nu doar visez si materialele sunt intr-adevar bune, asa cum imi par, ne dorim sa lucram impreuna cand veti avea timp. Mult succes in continuare va doresc. Ne vom mai auzi. Cu stima si felicitari, N.Merrynote

  9. Alex Cristian spune:

    Felicitari pentru acest demers remarcabil si mai ales multumiri pentru efortul de a cristaliza aceste informatii precum si pentru modul curat in care sunt prezentate.

  10. Pingback: Proletarizarea strikes again « Jurnalul unei gospodine ratate

  11. testokick spune:

    Frumos fruct al blogului. Pacat ati folosit simbolul altora in ce priveste libertatea noastra ca natie. Nici nu mai pun in discutie cultura noastra.

  12. alinivan spune:

    Ați scris frumos. Felicitări!

  13. ioana spune:

    Doamne, ajuta!

    Demersul dv nu e tardiv deloc!
    Este cat se poate de actual si de util!
    Sper sa vina ziua in care eroismul din munti se va studia in scoli.
    Cum spuneti- „Poate peste ani, când în România se va trăi mai rezonabil, lumea va recăpăta capacitatea de a se emoționa în fața suferinței. Din păcate, până atunci, oamenii despre care am povestit nu vor mai fi nici măcar în memoria celor care i-au cunoscut direct, căci până și aceștia vor fi morți…”

    Deci ceea ce ati scris si ordonat aici e foarte important!
    Doamne, ajuta!

    • Florentina spune:

      Eu cred ca, asa cum si d-voastră ați remarcat, oamenii simpli si de bun-simt, care Slava Domnului mai sunt destui, vor empatiza cu siguranța! Nu se trăia mai bine in Romania anilor 40-50 si ma refer aici la aceasta categorie de oameni simpli, la țara familiile erau compuse in mod obișnuit din câte cel puțin 10 membrii, iar asta nu i-a facut mai puțin empatica, ba dimpotrivă au ales REZISTENTA! Cred ca un efort de marketing ar fi ceea ce lipsește…..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s