George Orwell: 1984+5=1989


Acum 25 de ani, comunismul românesc s-a prăbușit. Ca orice colos, nu avea cum să dispară complet într-o singură zi. Resturi ale acestui gigant mai există și astăzi, dar este cert că, în 1989, un popor liliputan i-a pus piedică, iar el a căzut, rupându-și măcar picioarele, fără putința de a se mai ridica la loc, în ciuda îngrijirilor care i s-au acordat (cum ar fi mineriada din iunie 1990).

A fost o revoluție, pentru mine cel puțin este indiscutabilă această etichetare a evenimentelor din decembrie 1989. România era demult supusă de comunism, care nu mai întâmpina aproape nici o opoziție de foarte multă vreme. Sigur, existau cazuri izolate și singulare de răzvrătire împotiva sistemului, dar nimeni nu organiza nimic concret. În 1987, la Brașov, a izbucnit o revoltă care nu a a avut lideri. Eram cu toții niște Winston-i din romanul 1984 al lui George Orwell, descoperind zilnic cum comunismul distorsiona până și cele mai banale momente ale cotidianului.

Mă întristează faptul că teoria conspirației a prins rădăcini în mintea oamenilor, astfel încât despre 1989 se vorbește adesea în termeni de „lovitură de stat”. Nu cred că oamenii care manifestau acum 25 de ani aveau sentimentul că participă la vreo lovitură de stat. Cred că lor li se părea că participau la cel mai extraordinar moment istoric din ultima jumătate de secol.  Această teorie a „loviluției” este un răspuns convenabil pentru toate eșecurile societății românești din 1990 încoace. De fapt, așa se și recunoaște o teorie a conspirației: ea are răspuns pentru orice întrebare.

1989 - (c) Radu Sigheti/Reuters

1989 – (c) Radu Sigheti/Reuters

Liderul

Mereu este invocată impostura lui Ion Iliescu, cel care s-a cățărat peste cadavrele revoluției în vârful puterii din România. Bineînțeles că a fost o impostură și că nimic nu-l recomanda pe acest om pentru conducerea României. Și totuși, așa s-a întâmplat. Nu există nici o dovadă că ar fi fost impus „din afară”. Așa ceva nu se poate întâmpla fără o prezență vizibilă și amenințătoare a celor care susțin un candidat nepopular, cum a fost cazul, tot în România, cu impunerea la guvernare a PCR în 1946, un partid care exista mai mult cu numele în acea epocă.

Un lucru este clar: în orice revoluție, în orice răsturnare de regim politic, la un moment dat trebuie să apară și un lider. Este obligatoriu. Dacă privim lucid lucrurile, chiar dacă cinismul este inevitabil, ar trebui să vedem că șansele cele mai mari pentru a accede la putere în 1989 le aveau tot comuniștii. Winston din 1984 putea, cel mult, să-l răstoarne pe Big Brother, dar nu avea nici o șansă să-i ia locul. Comuniștii erau singurii care aveau exercițiul puterii, dar și exercițiul politicii, din ultimii 50 de ani. Privind astăzi la politicieni, la capacitatea lor de a face față contestărilor de orice fel, ar trebui să ne fie foarte clar că șansele cele mai bune de a cuceri puterea acum 25 de ani le aveau tot politicienii. Dacă nu ar fi fost Ion Iliescu, atunci ar fi putut fi oricare dintre semnatarii „Scrisorii celor șase„, dacă ar fi fost doar cu puțin mai tineri. Gestul lor de opoziție față de Ceaușescu nu era provocat de bunul simț democratic, ci dimpotrivă, era frustrarea unor cominterniști dublată de oportunism. Pentru că ei nu doar observau cum se clătina comunismul din Europa de Est, așa cum făceam noi, ci se gândeau, în plus, cum să profite de asta. În 1989, nu exista în România un lider al unei opoziții democratice, care să fie cunoscut cât de cât. Comparăm deseori situația din țara noastră cu cea din Polonia sau Cehia. Lech Walesa era cunoscut în lumea întreagă, și cu atât mai mult în Polonia, pentru că adunase în jurul lui un sindicat întreg, în adevăratul sens al cuvântului, cu mii de membri și milioane de simpatizanți. Lech Walesa „al nostru” s-a numit Vasile Paraschiv. Din mare nefericire, pe 22 decembrie 1989 nu-l cunoștea mai nimeni din România, pentru simplul motiv că tot mai nimeni nu se alăturase inițiativei lui de a crea un sindicat independent. Cam acesta ar fi rezultatul „rezistenței prin cultură”: absența unui lider al opoziției anticomuniste. Nimeni nu i-a putut rezista lui Ion Iliescu, într-adevăr el era cel mai performant candidat al comuniștilor. În zilele revoluției l-au secondat și Petre Roman, și Mircea Dinescu, dar nimeni nu a avut curajul să-i spună în față: „Pleacă de aici, comunistule, nu ai ce căuta printre noi!” pentru simplul motiv că nimănui, în afara unui politician, nu-i trecea prin cap că ar putea prelua puterea. De ce nu luau intelectualii în serios această oportunitate? Din modestie, dar mai ales din neștiință: ei nu știau cât de ușor se poate câștiga puterea. Au aflat abia în 1996, când președinte a ajuns profesorul Emil Constantinescu. Între timp, Ion Iliescu fusese legitimat deja de două rânduri de alegeri. Lipsa de experiență are efecte de lungă durată: nici Convenția Democrată nu avea exercițiul puterii, astfel încât peste patru ani, Ion Iliescu ajungea din nou președinte, în ciuda tuturor greșelilor pe care le făcuse până atunci.

Rezistența prin cultură nu se deosebește cu nimic, din punct de vedere al acțiunii, de rezistența inculților. Ce diferență ar putea fi între înjuratul lui Ceaușescu, la un pahar de cognac așezat pe coperțile unui tratat de filosofie, față de înjuratul lui Ceaușescu la o bere proastă și niște parizer așezat pe ziar? Nici una. Ambele forme de „rezistență” sufereau chiar și de aceleași delațiuni și trădări.

Teroriștii

O altă teorie controversată a Revoluției este cea legată de existența sau, dimpotrivă, inexistența teroriștilor. Eu sunt de părere că teroriștii au existat, chiar dacă nu sub forma mitului revoluției (arabi cu combinezoane speciale, sau lunetiști ruși). Definiția terorismului este următoarea:

TERORÍSM s. n. 1. Totalitatea actelor intenționate de violență comise de un grup sau de o organizație pentru a provoca o teamă generalizată și pentru atingerea unor scopuri politice. (DEX ’09).

Acțiuni de acest gen s-au petrecut la Revoluție și, conform acestei definiții, am putea acuza Televiziunea Română ca fiind o organizație teroristă prin chemările de a fi apărată de coloanele de securiști care vor s-o atace, anunțurile că apa este otrăvită și alte fantasmagorii.

N-am văzut însă analizată o altă ipoteză, cea logică: planul de urgență. Așa cum armata română avea un sistem de alarme care se declanșa în condiții speciale (mobilizări, ieșiri din unitățile militare etc.), este imposibil de crezut că Securitatea lui Ceaușescu nu avea prevăzut nimic pentru cazul unei revolte populare. Existau precedentele din Valea Jiului ’77 sau Brașov ’87, deci se puteau crea scenarii despre astfel de evenimente. În declarațiile unor securiști arestați și judecați în 1989-90 se poate observa cu ușurință faptul că ei se disculpau sugerând că ar fi avut cu totul alte ordine în cazul unei revolte. De exemplu, să pună la adăpost arhivele operative. Foarte probabil că așa și era, arhivele nu trebuiau să cadă în mâna nimănui, dar e greu de crezut că la asta s-ar fi rezumat totul. Până și o instituție civilă și inofensivă are un plan de evacuare în caz de incendiu, putem crede oare că ditamai aparatul represiv nu avea prevăzut nimic pentru cazul când lua foc o țară întreagă? În orice stat, democratic sau nu, serviciile secrete știu ce au de făcut în asemenea situații. Motivul pentru care opinia publică nu a aflat ce avea de făcut Securitatea în decembrie 1989 este că o parte din acel plan de urgență este și astăzi inclus în strategiile serviciilor secrete. Nu neapărat în sensul represiunii, dar în cel al dezinformării inamicului de exemplu. Faptul că armata a tras în armată (după ce trăsese cu voluptate în civili până atunci) vine nu doar din prostie, ci și din dezinformare. Odată cu fuga lui Ceaușescu, în dimineața lui 22 decembrie 1989, planul de urgență al Securității a fost pus în practică haotic, pentru că Securitatea mai exista doar în parte, în funcție de percepția diverșilor ofițeri din conducere. Ceea ce face și mai dificil de deosebit între acte întâmplătoare, coincidențe sau intenții. Dar eu cred că oamenii din ministerul de interne și din poliția politică din 1989 nu sunt în totalitate exonerați de suspiciunea că ar fi făcut acte de terorism.

Păcatul originar

Ceaușescu executat în ziua de Crăciun pare să fie blestemul care ne-ar fi împins spre nefericire după 1989. Mai ales că materialist dialecticii de până atunci au devenit buni creștini peste noapte, invocând Divinitatea cu orice ocazie, dar mai ales în public. Deculpabilizarea comuniștilor de ieri a trebuit să devină culpabilizarea cetățenilor care s-au bucurat că a căzut comunismul. Înainte de a cădea pe gânduri, cu frica lui Dumnezeu în suflet, ar trebui să ne aducem aminte câteva detalii.

Ceaușescu a fost judecat sumar, într-o mascaradă de proces. Oare? Nu, nici vorbă. Ceaușescu a fost judecat după propria justiție, aflată încă în vigoare. Codul Penal nu se putea schimba între 22 și 25 decembrie, astfel încât Ceaușescu să fie judecat așa cum ar fi astăzi. Codul Penal valabil în 1989 permitea mascaradele politice, ba chiar încurajându-le. Legile din 1989 se bazau pe o lungă tradiție, de zeci de ani, a batjocurii. În tragi-comediile juridice ale comunismului, faptul că avocatul se transforma în procuror era chiar un element de regie căutat, o desfășurare a dramei unui proces pe care politica o cerea, așa cum romanii cereau moartea unui gladiator.

Este foarte frumos, într-un proces, cînd acuzatul vine şi recunoaşte tot.
(Gheorghe Gheorghiu-Dej)

 E ciudat că astăzi deplângem procesul lui Ceaușescu, sau al lui Lucrețiu Pătrășcanu, dar ei au căzut victime propriilor lor legi, cele care-l condamnau la închisoare pe viață pe Iuliu Maniu, sau la moarte pe Mircea Răceanu (chiar în 1989). De unde am devenit așa de orbi?

Execuția lui Ceaușescu urmează aceeași logică. Anatema asupra românilor continuă și ea. Vocile din Occident au tot dreptul să acuze, necunoscând la data respectivă ce însemna comunismul anilor ’80 din România. Dar ar trebui să ne amintim cu toții, și Est și Vest, după cum observa un bun prieten, Theodor Orășianu, că pe cadavrul lui Benito Mussolini, executat în condiții mai rele decât Ceaușescu, trecătorii erau invitați să urineze, să-l scuipe, să-l batjocorească. Nimeni din Occident nu se simte vinovat pentru asta. De ce? Pentru că nu au de ce, și cu atât mai puțin am avea noi.

Lacrimile

În locul cinismului „loviluției”, sau al vinovăției mistice, ar trebui ca, în fiecare decembrie, să ne gândim că, pentru cel puțin 1000 de morți, rudele sau prietenii lor varsă încă multe lacrimi. Lacrimi cu atât mai amare, cu cât noi încercăm să credem că sacrificiul celor îngropați în cimitirele revoluției ar fi fost inutil.

În lumea lui Orwell, din romanul 1984, „doi și cu doi fac cinci”. Pentru români, ar fi timpul să socotească (și să raționeze) corect: 1984 + 5 = 1989.

Anunțuri
Galerie | Acest articol a fost publicat în demnitate, despre demnitate, history, Nou si interesant și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la George Orwell: 1984+5=1989

  1. Deceneu spune:

    Caderea tuturor regimurilor comuniste din est in acelasi an, nu este o intamplare. Regimul din Romania nu avea opozitie organizata. Numele „liderului” Iliescu, ca succesor al lui Ceausescu era vehiculat la Europa Libera cu mult inainte, si culmea coincidentei, chiar el s-a dovedit a fi. Liderul se impune in urma unor actiuni, ori Iliescu nu s-a impus ca lider. El a fost adus de acasa sa fie lider, asa cum au fost dusi si ceilalti disidenti sa fie prezentati poporului.
    Eu cred ca a fost o colaborare intre servicile din occident si rusi. Primele si-au pus amprenta pe provocarea de proteste dupa modelul revolutiilor portocalii, dar populatia nu avea cultura protestelor si nu credea ca puterea poate fi rasturnata printr-o revolutie populara. Aici intervine puciul care rastoarna puterea in spatele revoltei populare, iar varsarea de sange face parte din metodele comuniste de provocare si de legitimare a puterii. Unii activisti comunisti stiau cu cateva saptamani inainte ca Ceausescu nu va prinde Craciunul, desi era reales la al XIV-lea Congres.
    Dupa ’89 Romania a adoptat strategii de trecerea la economia de piata de tip rusesc, la fel ca Ucraina sau Bulgaria, adica o privatizare in favoarea fostilor activisti si securisti, un model care a creeat „oligarhii” si „baronii”.

    • Nu am Idee ce vârstă aveați în 1989, dar lucrurile nu prea stăteau așa. Numele lui Iliescu vehiculat la Europa Liberă este o legendă. Ascultam frecvent acel post de radio și nu mi-l aduc aminte să fi fost rostit. Asta nu înseamnă că ni o fi fost menționat vreodată, ci înseamnă că a fost un nume oarecare, în nici un caz drept marele opozant, care l-ar înlocui pe ceaușescu.
      Românii s-au revoltat pentru că situația era insuportabilă la care se adăuga spaima că România va rămâne singura țară comunistă din Est, după ce toate celelalte regimuri comuniste din jur se prăbușiseră.
      Din păcate, Ion Iliescu chiar s-a impus ca un lider. Nu l-a contestat nimeni când a ieșit în balconul CC. Așa se scrie istoria. Dacă nici trei rânduri de alegeri câștigate nu demonstrează că a fost un lider, atunci înseamnă că nu vă poate convinge nici un argument, de nimic.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s