Fragment din capitolul „Moartea în șapte acte” din volumul Șase feluri de a muri de Marius Oprea, Editura Polirom, Iași, 2008. Întreg capitolul este disponibil online.
În dimineața zilei de 10 martie 1950, în poarta casei lui Gavrila Burzo din Hălmăsău – Bistrița loveau cu putere patru oameni în uniformă militară. Al cincilea, tras un pic deoparte, aștepta privindu-și vârful cizmei de box, preocupat de un gândac din aceia numiți vaca Domnului, care tocmai văzuse lumina zilei în lanurile de lucernă abia apărute prin grădinile din jur.
Era șeful celor patru, pe numele său Briceag, iar restul erau subordonați din trupele de securitate alocate biroului din Dej, pe care căpitanul Briceag îi comanda. Gavrilă a apărut nu înainte de a se bărbieri, cu briciul său cel bun, spălat atent într-o farfurioară de aluminiu.
Se mișca greu, dar vârsta sa și faptul că se îmbrăcase tocmai în hainele bune nu a impresionat pe nimeni. Era vinovat și știa asta – în primul rând, vina era că nu-i plăceau comuniștii, colhozul și tot ce însemna „democrația populară”.
Ca gospodar de frunte al satului, mai îndrăznise să și spună cu voce tare, în felul lui, toate acestea.
Apoi, în lumea fierbinte a acelor ani de apogeu al războiului rece, oferise ajutor unor tineri înfierbântați care, crezând că într-adevăr americanii vor coborî în noaptea următoare din cerul înstelat, nu s-au prezentat la armată. Le-a dat de mâncare și găzduire verilor Simion și Gavrila Căienar, ca și lui Ioan Pop, tineri din sat; dar, și mai grav, ajutase un alt tânăr dintr-o comună învecinată, Negrilești, care dezertase din armată pentru a-și vedea iubita cu care voia totuși să se însoare înainte ca adevărul să iasă la iveală în fața satului – și anume că ea îi purta rodul în pântece.
„L-au luat și l-au dus într-o pădure”, își amintea fiul său Rudolf Burzo în 1993, când se apropia de 80 de ani. „Această pădure este situată între satele Breaza și Poieni, comuna Negrilești. Acolo, tatăl meu a fost împușcat împreună cu un tânăr dezertor, al cărui nume nu-l cunosc. Cunosc acest lucru deoarece, la două zile după acest fapt, am mers la locul respectiv și l-am dezgropat; am văzut că tatăl meu era împușcat în piept, iar acel tânăr care nu cunosc cum se numește a fost împușcat în ceafă și avea amândoi ochii săriți din orbite. Am aflat de la diferite persoane, printre care și preotul din Breaza, că înainte de a fi împușcati, cei doi au fost puși să-și sape groapa”.
Nici acest răgaz în fața morții nu s-a prelungit. Oamenii regimului, securiștii, se grăbeau. Mai aveau și alte misiuni în acea zi. Căci groapa – cum spune Rudolf Burzo, care a fost acolo și atunci alături de fratele mai mic al său, Ioan, pentru a-i da măcar odihna cuvenită în pământ tatălui său – „era foarte mică; adică peste cadavre fiind un strat foarte subțire de pământ”. Împușcarea bătrânului Burzo și a tânărului dezertor din Negrilești venea la câteva ceasuri după ce același grup de securiști înarmați îi executase pe ceilalți tineri cărora el le oferise ajutor; iar vestea pornise prin satele bistrițene, căci crima nu a fost ascunsă. Cum spune Rudolf Burzo, acolo unde i-au omorât „părinții lor au fost puși să le sape groapa”. Și adaugă, ca o minimă compensare față de dimensiunea ororii: „dar numai după ce fuseseră împușcați deja”. Tânărul dezertor și bătrânul Burzo zac și astăzi în același mormânt, unul peste altul. Pe lângă oase, a mai rămas mărturia scrisă a fiului său, astăzi și el decedat, a celuilalt fiu mai mic, Ioan – încă în viață. Și alte două semne, dintre care unul imaginat și altul văzut atunci. Cel din urmă este un copac, despre care Rudolf Burzo, ajuns la două zile de la execuție măcar spre a-și îngropa mai adânc tatăl, pentru că n-a avut voie atunci să-i pună vreo cruce, spune: „Eu sunt în măsură să indic locul unde a fost împușcat tata, precum și locul în care are mormântul. Mai cunosc că tatăl meu, înainte de a fi împușcat, a fost legat de un copac și acolo a fost împușcat; deoarece, imediat după aceea, am văzut pe acel copac urmele lui de sânge”.
Celălalt semn, imaginat, dar plauzibil, a dispărut demult în nisipul uliței din fața porții bătrânului Burzo; e lovitura cu dosul palmei cu care comandantul de securitate Briceag a înlăturat de pe carâmbul cizmei acel mic gândac numit popular vaca Domnului, înainte de a-l strivi sub talpă.
CAPITOLUL URMĂTOR: O biografie
ÎNAPOI LA Cuprins
Despre demnitate 