După definiție, demnitatea ar însemna calitatea de a fi respectabil și respectat. Evident, propria noastră imagine asupra demnității se reflectă în primul rând în viața cotidiană. Nu suportăm ușor să fim jigniți, drept urmare răspundem la o jignire printr-o replică în care calitatea de a fi demn este pusă în valoare. Cerem ca părerile noastre să fie respectate, chiar dacă aceste păreri nu sunt neapărat adoptate. Încercăm să ne educăm copiii să fie și ei respectabili, deci demni, atunci când vor crește mari.
Mai mult, discuțiile despre alți oameni au ca subiect tocmai lipsa de demnitate a altor persoane, fie ei colegi, cunoscuți, persoane publice, prieteni cu care ne-am certat etc. Ce ne revoltă este situația în care îi găsim pe semenii noștri abdicând de la demnitate.
Oare cât de demni ne considerăm pe noi înșine? (Răspuns: suficient de demni, cel puțin). Oare cât de demni îi apreciem ca fiind pe cunoscuții noștri? (Răspuns: destul de demni, nu neapărat suficient de demni).
Acest blog este dedicat demnității individuale. De acolo pleacă totul. Demnitatea este o noțiune pe care astăzi oamenii o consideră o calitate pierdută, similară cu onoarea samurailor. Nu este adevărat. Demnitatea există în fiecare dintre noi, însă parcă ne temem să o recunoaștem. În opinia mea nu există noțiunea de „demnitate națională” ci doar demnitate individuală.
CAPITOLUL URMĂTOR: Actul I: Copacul suferinței
ÎNAPOI LA Cuprins
Despre demnitate 
Demnitatea-i …ROD de soi si n-o poti edifica prin cuvinte ci prin …FAPTE !
Demnitatea mi se pare a fi un fel de coloana vertebrala a constiintei. Fara ea, constiinta nu poate privi in sus si nu poate tine piept unei confruntari de idei. Poti sa fii doldora de idei valoroase, juste, daca nu-i poti domina cu „inaltimea” spiritului, pe ceilalti, sau macar sa-i privesti drept in lumina ochilor, acele idei vor trece aproape nebagate in seama. Demnitatea iti da o frumusete si limpezime interioara, pe care nu le poti avea prin nicio alta insusire a naturii tale native. Demnitatea te defineste intr-un anume fel, superior si nobil, iti da unicitate si ascendent chiar asupra conditiei umane insasi. Asta insemnand ca trebuie sa fii demn nu numai in fata celorlalti, dar si in fata ta, a sinelui tau. E o forma de respect fata de tine insuti, si ea va fi urmata, cu certitudine, si de respectul celorlalti. Trebuie sa ramai demn si „cu usa inchisa”, nu numai cand esti privit din afara; pentru ca orice actiune de-a ta, orice gand, orice manifestare, ce te va pune in legatura cu restul lumii, incepe in universul tau intim. Acolo este locul unde te definesti ca personalitate, te intregesti, de individualizezi clar, precis si… demn! A fi om si a nu avea demnitate, mie mi se pare un nonsens. Demnitatea a fost inscrisa in codul nostru genetic; si, daca ne-o pierdem, putem spune ca ne-am pierdut un mod de a vedea, de-a auzi, de-a trai. Iar daca nu stim, nu simtim ca am avea-o, putem s-o invatam de la altii, numai sa ne luam modele exact pe cine trebuie. Demnitatea unor oameni a fost, ori este atat de mare, coplesitoare, am zice, incat devine trasatura lor definitorie; ei se confunda cu demnitatea insasi, ei sunt, si raman, DEMNITATEA!
In siajul demnitatii …paganescu -a domina, nu are ce cauta ;- Dator este fiecare a-ndragii pe ‘cel de-alaturii…mult mai mult decat pe sine !
Cat d vasta-i omenirea doi oameni s-au comformat …ISUS & GANDY !?
Demnitatea trece in primul rand prin respectul pentru tine insusi! Traind intr-o tara ca a noastra, unde am fost tinuti de ani de zile intr-o dictatura, intai comunista, apoi cea de asa zisa democratie din ziua de astazi e un atac perpetuel al demnitatii umane. Cand ii respecti pe cei din jurultau, tara in care te-ai nascut, care te-a ”educat”, cu istoria ei zbuciumata si coplesitoare, cand respecti si apreciezi traditiile si cultura poporului din care faci parte, ai dreptul sa te simti respectat si apreciat la randul tau, nu-i asa? Dar care este realitatea, de fapt? Ce face tara noastra pentru cetatenii ei? Cine respecta pe cine? Guvernele care se succed sant unele mai corupte ca altele, salariile raman neschimbate de ani de zile, cu toate ca inflatia creste vertiginos, oamenii care faceau parte din clasa mijlocie se trezesc in mizerie neagra, cei care erau si sant inca saraci mor pe capete, ce mai, unde am ajuns? Cum sa ne salvam demnitatea cand ne trezim in aceasta situatie? Ce demnitate au pensionarii care au muncit o viata intreaga si pe care ii vedem cersind la coltul strazii? ce respect pentru ei pot avea oamenii care ajung in situatia aceasta ? Ce respect pentru ei au tinerii care muncesc cinci sau sase ani in plus sa obtina o diploma in facultate, si, deoarece nu gasesc de munca in meseria lor, trebuie fie sa treaca studiile sub tacere, sa obtina totusi un post oarecare, sub nivelul lor, fie sa emigreze in tari care, spera ei, si nu fara motiv, de altfel, ii va respecta mai mult decat tara lor natala.
Demnitatea individuala tine de constiinta proprie…educatia isi are rolul ei dar nu suficient.Intervine simtirea pe care o ai sau nu.Sunt momente in care poate nu-ti controlezi limbajul din varii motive,de cele mai multe ori exterioare, tin poate si de conjunctura.Important este sa nu-ti incarci constiinta cu cuvinte de care ulterior sa-ti para rau….ele nu se mai pot retrage,cel mult se pot scuza.Important cu adevarat este sa ai intelepciunea de a trece in viata corect,cinstit in aceasta multitudine de situatii nu usoare…SCOPUL NU SCUZA MIJLOACELE!
O vorba (mai vulgara,ce-i drept) spune asa : Educatia e ca si erectia.Daca o ai, se vede.La fel e si cu demnitatea.