Două copile fac agricultură

Acest text a fost scris de Ion Gavrilă (Ogoranu) în cartea sa, „Brazii se frâng dar nu se îndoiesc”, editura Marist, 2009. Nu l-am găsit pe Internet așa că îl transcriu aici, mi se pare excepțional.

Două copile fac agricultură

Acest text a fost scris de Ion Gavrilă (Ogoranu) în cartea sa, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, editura Marist, Timișoara, 2009. Nu l-am găsit pe Internet așa că îl transcriu aici, mi se pare excepțional.

,,Închideam ochii și-mi imaginam ce era acasă. Două copile, cea mai mare de 14 ani, cea mai mică de 12, ies cu carul și plugul la câmp. Plâng că nu pot ridica plugul, plâng că nu pot înjuga bivolii, plâng că nu pot apăsa coarnele plugului în brazdă, plâng că nu pot secera singure, că nu pot treiera singure, că nu pot sui sacii cu secară și cartofi să-i ducă la cotă, plâng că le prinde noaptea pe drum, și li-e frică, plâng că vine perceptorul și n-au bani, că vine colectorul și le înjură să predea cotele. Plâng că li-e frică să iasă noaptea afară din casă, plâng că și-n casă li-e frică, de când Lăbuș, câinele ce dormea în prag, a fost otrăvit, și li-e frică și să plângă când umbre le vin la fereastră și rânjesc în noapte. Plâng când urlă viscolul și cântă cucuveaua.

Plâng că iar vine duba și le duce la Securitate, unde toți se răstesc la ele, că le pune la curentul electric, de parcă tot trupșorul lor de copil vrea să se împrăștie și inima se zbate în coșul pieptului ca o pasăre în colivie, și că așa se va zbate toată viața. Plâng că le bagă apoi în pivniță, să doarmă pe cimentul umed, și or să le doară rinichii toată viața, plâng că li se pun întrebări și ele nu știu ce să răspundă. Plâng că li se dă drumul în miez de noapte și fac 15 kilometri pe jos până acasă, plâng că nu îndrăznesc să intre noaptea pe poartă, și la altcineva nu cutează să se ducă, plâng că aud vitele mugind de foame în grajd. Plâng că tatăl lor a murit demult, plâng că mama e la închisoare de mai bine de doi ani și nu știu dacă e vie sau moartă și dacă o vor mai vedea vreodată, plâng că au avut un frate mult mai mare ca ele, plecat de 6 ani de acasă, de nu și-l mai aduc aminte cum arăta la față, că fotografiile lui au fost luat de Securitate, și numele lui e trecut pe o hârtie la Sfatul Popular că e condamnat la moarte, și camioane cu soldați umblă ziua și noaptea pe drumurile pădurii să-l prindă.

Plâng că în curtea lor nu intră nimeni, că lumea din sat se ferește de ele, plâng că ele nu se duc la șezătoare, nici la școală, plâng că trăiesc într-o lume rea, pe care nu o înțeleg și în care simt că ele, două copile cu ochii speriați, nu au loc.”

Nu am cuvinte să fac vreun comentariu. Abia am puterea să recitesc textul de mai sus.

Apoi am găsit pe internet acest film:

CAPITOLUL URMĂTOR: Un personaj rocambolesc

ÎNAPOI LA Cuprins