În 1937, într-un singur an, în Uniunea Sovietică au fost executați o jumătate de milion de oameni. În același an, populația Gulagului a atins un record de 15 milioane de deportați, o populație pe care România o atingea abia în 1948. Este anul în care epurările din partidul comunist condus de Stalin ajung la apogeu, politica internă a URSS devine ceea ce a căpătat denumirea ulterioară de „terorism de stat”.
Printre enorm de multele victime, s-a aflat și mareșalul Mihail Tuhacevsky. Acesta, deși descendent al unei vechi familii de nobili, veteran al Primului Război Mondial (în care a căzut prizonier al germanilor, reușind să evadeze la a cincea a tentativă), s-a alăturat bolșevicilor în războiul civil. Dacă Armata Roșie a fost înființată de Leon Troțky, Tuhacevsky este cel care făcut-o să arate ca o armată, modernizând-o prin industrializare militară, elaborând teorii militare folosite ulterior drept doctrină. În 1936 ajunsese atât de important, încât Stalin îl vedea ca pe un ultim obstacol în calea obținerii autorității absolute în URSS. Arestat, torturat și judecat în secret, a fost executat la câteva ore după pronunțarea sentinței de către un anume Vasili Blohin. Nimeni altul decât cel care a organizat rece masacrul celor peste 7000 de ofițeri polonezi, în pădurea Katyn, în aprilie 1940.
Revenind la Tuhacevsky, unele lucruri nu se pot uita, așa se face că educația primită în familia sa nobiliară îi premitea să înțeleagă muzica și s-o cânte la pian, acasă, în compania prietenilor săi, unul dintre aceștia fiind Dmitri Șostakovici. Tânărul compozitor și pianist devine protejatul său, într-un context în care, după Revoluția din Octombrie (sau Noiembrie), emigraseră toți marii compozitori ruși ai secolului XX, Rahmaninov, Prokofiev (singurul care se va întoarce), Stravinsky. Tânărul Dmitri, un copil minune, ajunge speranța muzicii sovietice, adulat de autorități, care astfel puteau arăta lumii libere o muzică bună menită să abată atenția de la munții de cadavre produse de abatorul ideologic. Toutes proportions gardées, un fel de Nicolae Labiș…
În 1934 Șostakovici primea felicitările tuturor la premiera operei sale Lady Macbeth din districtul Mtsensk, Stalin și apropiații săi savurând grosier „pornofonia” scenelor de sex dintre Katerina și Serghei, personajele operei. Povestea chiaburului bătrân și încornorat, ucis de soția tânără și adulteră, căpăta semnificația luptei de clasă, sporind prestigiul tânărului Dmitri. Doar doi ani mai târziu, în 1936, părăsirea lojei de către același Stalin, în timpul unei noi reprezentații a operei, sub privirea îngrozită a compozitorului, avea să declanșeze celebrul atac din Pravda, în care acuzația de formalism avea efecte cu mult mai dramatice decât o cronică de spectacol a vreunui ziarist indispus de muzica modernă. Dmitri pierde aproape totul, singura sa bucurie rămâne venirea pe lume a primului său copil, o fată, Galina.
Un adevărat teatru absurd. Compozitorul este silit să scrie la rândul său un denunț al lui Tuhacevsky, alături de alți apropiați de-ai mareșalului arestat. Singurul motiv pentru care acest denunț nu a devenit public a fost amănuntul că anchetatorul său a fost la rândul său arestat și executat, înainte de a-și termina misiunea.
Rembrandt – Întoarcerea fiului risipitor (detaliu)
Flashback 1937. Acesta este anul în care Șostakovici a compus și a prezentat publicului Simfonia a 5 a, considerată un fel de Întoarcere a fiului risipitor înapoi către „lumina” ideologiei comuniste. Este supremul său efort de a reintra în grațiile puterii.
Își prezintă lucrarea colegilor, scrie articole explicative în presă în care arată că simfonia reprezintă lupta sa interioară, între concepțiile sale retrograde pe care reușește să le biruiască și să vadă în sfârșit marele adevăr, reprezentat de muzica triumfală a ultimei părți. Oficialii partidului îl cred și reputația sa este restabilită. În sală, publicul înțelege altceva. Partea a treia a simfoniei, încărcată de un tragism la o scară uriașă, dominat de tremurul corzilor și al temei prohodului rusesc, nu este nimic altceva decât un imens recviem. Pe care lumea îl percepe ca atare și cei care și-au pierdut prietenii și rudele în holocaustul acelor ani plâng în tăcere.
Avantajul muzicii în fața literaturii este că prima nu necesită nici o traducere pentru a fi înțeleasă de oamenii din orice țară. Cum poate sta alături tema triumfului „fericirii” în comunism alături de plângerea morților cauzate de aceeași „fericire”, într-o singură lucrare, ține de personalitatea dedublată a lui Șostakovici. Așa cum este privit diametral opus ca un simbol al realism socialismului, tot așa este văzut drept un opozant al lui Stalin. Muzica lui este considerată genială de unii dirijori, de exemplu Leonard Bernstein, dar este privită drept Mahler de mâna a doua sau odioasă politic de către alții care refuză chiar s-o interpreteze, cum a fost cazul dirijorului finlandez Esa-Pekka Salonen. Doar Dmitri compusese un marș pe teme finice care urma să celebreze o ipotetică intrare triumfală a armatei sovietice în Helsinki ca rezultat al invaziei eșuate din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În fine, Șostakovici este același personaj care, ajuns într-o poziție de putere în lumea artistică, este capabil să semneze denunțul lui Saharov și în același timp să ajute pe absolut toată lumea care-i cerea ajutorul, cu o devoțiune mergând până la abnegație, chiar propriile lui cerințe fiind ignorate din cauza insistenței diligențelor sale în numele celor care-l solicitau.
Se poate vorbi de „rezistență prin cultură/muzică”? Nu știu. Se poate vorbi de colaboraționism, obediență, compromis? Nu chiar. Promovat intens și gălăgios de regimul sovietic, a fost subiectul a două epurări, căci după episodul din 1936-37 a mai urmat un nou auto dafe în 1948. Aceleași lucrări ale sale erau, pe rând, și mediatizate și interzise…
Această dualitate dureroasă ajunge să capete și o semnificație metafizică, atunci când ateul comunist Șostakovici e întrebat dacă crede în Dumnezeu. Răspunsul lui a fost: „Nu. Și îmi pare foarte rău pentru asta”.
CAPITOLUL URMĂTOR: Apocalipsa după Christian Badea
ÎNAPOI LA Cuprins
Despre demnitate 
Anul 1937 in Rusia bolsevica exercita si acum asupra mea – chiar si dupa ce am citit atit de mult despre evenimentele de atunci- o fascinatie morbida. Si ma duce gindul invariabil la Copii din Arbat…Arbatul lui Ribakov. Atmosfera aceea…nu am putut sa inteleg viata, supravietuirea, cotidianul, nu pot sa o inteleg, era irespirabila!
Ani de zile dupa…prin 97 intr-o vizita pe care am facut-o la Moscova mi-am dorit sa vad cu ochii mei…Arbatul. Initial mirare…un cartier cu blocuri comuniste, cam ca pe la noi…nimic din ceea ce „vazusem” eu cu ochii mintii citind cartea… Domnul de la ambasada noastra care ma insotea – nu stiu ruseste – m-a linistit. Este Arbatul nou…ajungem imediat si unde doresti… Am trecut pe linga un pitoresc restaurant georgian de unde se auzeau acorduri palide ale muzicii traditionale si…in fata ochilor mei se desfasura Arbatul! Arbatul din roman, asa cum mi-l inchipuisem…
Desigur ca atmosfera era alta…nu aveam niciodata sa privesc acele locuri cu ochii lui Sasa…insa era ceea ce imi imaginasem!!!
Frumoasa poveste ai scris…As mai adauga doar faptul ca Stalin va plati greu moartea marelui general si strateg… Razboiul ce avea sa inceapa l-a prins cu o armata dezorganizata, fara o conducere ferma…Au fost…alte victime ale ciumei rosii…
Într-o oarecare măsură mă simt obligat să împărtăşesc o experienţă similară, o influenţă din aceaşi perioadă dar de cu alţi factori.
Cărţile lui Sven Hassel au fost şi încă sunt o modalitate brutală prin care aleg să mă trezesc la realitate, brutal dar comic, specific scriitorului. Scrie şi el despre Stalin şi greşelile comise de acesta, dar partea care m-a impresionatcel mai mult este descrisă în Moarte şi viscol, partea unde Stalin îşi omoară toţi generalii capabili de a-l trece prin război doar pentru că Hitler i-a sugerat că printre ei sunt infiltraţi trădători cu idei ariene.
Am scris că mă simt obligat să scriu asta pentru că Șostakovici a spus acele cuvinte ce le simt şi eu, cuvinte în care am ajuns să cred după ce am citit Sven Hassel cu lacrimi în ochi. Lacrimile erau atât pentru personajele din carte cât şi pentru Dumnezeul atotinexistent.
Dumnezeu exista. Miliarde de oameni L-au gasit. Dar cum poate sa vada cineva lumina daca tine cu incapatinare ochii inchisi? Roaga-te sa te ajute sa vezi. Isus Hristos e real. E iubit cu pasiune de miliarde de oameni carora le-a schimbat radical viata si care, pentru iubirea Lui, sint gata sa-L urmeze si daca ar fi torturati si ucisi pentru asta – lucru care se intimpla in lume zilnic (fara nici o exagerare) ASTAZI, in sec. XXI ! Oare de ce?
Nu e vorba de fanatism religios. Nu faceti greseala sa ascultati propaganda atee. Nu discutam despre fanatici gata sa moara pt o idee, eventual omorind pe cit mai multi o data cu ei.
Este vorba despre transformarea launtrica pe care o poate face numai iubirea purificatoare a lui Dumnezeu.
Cind dragostea lui Hristos iti atinge inima nimic altceva nu mai conteaza. Nimic nu se compara cu ea. Nimic. Dar pina nu ai simtit iubirea adevarata nu poti iubi si nu poti intelege iubirea.
Istoria abunda de exemple. Mai ales in tarile unde crestinii au fost sau sint persecutati. Cautati, cititi, cercetati cu insistenta si onestitate si veti gasi. Ma rog ca de Craciunul asta Dumnezeu sa va faca cel mai frumos dar – sa-L descoperiti pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu si Mintuitorul tuturor care isi pun credinta in El!
Cu sinceritate si dragoste, (tot din pricina lui Hristos), un mare pacatos iertat de Dumnezeu si FERICIT.
Craciun fericit!
Aș fi preferat să fi citit articolul și abia apoi să comentați 🙂
Domnule „despre demnitate”, regret ca nu va pot spune pe nume. Suna ciudat si impersonal. In fine… Desigur, am citit articolul. I-am dat 5 stele – excelent. Mi-a placut foarte mult. Comentariul meu a fost un raspuns „de suflet”, sincer si din toata inima, persoanei care a comentat inaintea mea – „sap7e”. Un Craciun fericit ccu adevarat tuturor. Hristos, Fiul lui Dumnezeu s-a nascut. Daca asta nu e o veste mare si minunata atunci ce e? Numai bine. 🙂
Scuze, m-am uitat de pe mobil si nu am realizat ca raspundeati cuiva, nu mie. Greseala mea.
Daca tot ai vorbit de Tuhacevsky, iaca mi-ai adus aminte de legendarul general (fictiv) Kotov, din cel mai bun film al lui Nikita Mikhalkov, Soare inselator:
http://camarasdelumini.wordpress.com/2011/10/03/soare-inselator/
Acelasi Mikhalkov care zicea:
„Să nu-ţi fie teamă de duşmanul tău; cel mai rău lucru pe care ţi-l poate face este să te ucidă. Să nu te temi nici de prietenul tău; cel mai rău lucru pe care ţi-l poate face este să te trădeze. Teme-te însă de indiferenţă. Căci prin tăcerea ei, prin consimţămîntul ei tacit, te ucide şi te trădează în acelaşi timp.”:
Pingback: George Enescu Philharmonic – Blog » Apocalipsa după Christian Badea
Pingback: George Enescu Philharmonic – Blog » Nu cred în Dumnezeu și îmi pare foarte rău pentru asta
Domnule Mircea Mitrofan, imi plac comenturile dvs. si interventia dvs.! Este foarte greu sa intelegem si sa acceptam desavarsirea (Matei 5:38-48) prin ratiunea fireasca, de aceea tre sa acordam un cec in alb Lui Dumnezeu care se numeste credinta sau cinstirea Lui. Cand si acest lucru e greu ori devine imposibil, fiecare tre sa lase fumurile si ambitia deoparte, sa inteleaga ca fara El, tot ce facem nu duce decat la moarte si nenorocire, ex. anticristul Stalin si sa cerem sa ne ajute in fata propriei necredinte ori deznadejdi. Nu e lucru mare de facut. In rest e responsabilitatea Lui Dumnezeu. Nu avem de ales decat intre 2 lucruri: sa pierdem viata aceasta pt. lucruri ce duc la rau, ori pt. cele ce aduc viata. Cele mai corecte invataturi si prin insasi exemplul de iubire al Lui Dumnezeu prin Isus Hristos si prin insistenta chemare a Lui Dumnezeu la iubire, adica la pocainta, le gasim in Biblie. Scrie in Biblie sa nu obosim in facerea binelui. Este oboseala mentionata un efect voluntar? Astept un raspuns din partea dvs. Poate fi acesta, in functie de calitatea lui un suport in timp de prigoana.