Un stat trebuie să-și asume trecutul, mai ales cel recent. Nu ne putem raporta la istorie, la momentele importante ale trecutului, pe baza cărora s-a construit prezentul și să ne asumăm numai ce ne place. De exemplu, România Mare – s-a realizat în 1918, avem chiar Ziua Națională care se sărbătorește cu această semnificație. La 1 Decembrie, politicienii fac diverse gesturi prin care își asumă acest trecut, fie și numai prin apariția la jurnalele de știri, filmați în timp ce privesc parada militară, sau în timp ce se salută (sau nu se salută) între ei. La fel, evenimentele din Decembrie 1989, catalogate drept Revoluție, lovitură de stat sau conspirație iudeo-masonică, reprezintă un alt episod istoric asumat. De aici a pornit o nouă Românie.
Așa că a fost cu totul anormal ca perioada comunistă să nu fie asumată de statul român timp de mai bine de 15 ani, doar pentru că foști reprezentanți ai Partidului Comunist Român se simțeau inconfortabil cu asta. A fost bine că în România comunismul a fost condamnat, public, în forul cel mai reprezentativ al țării, în Parlament.
Cu toate astea, pe de-o parte extremismul din România, ramura Corneliu Vadim Tudor și alții au contestat această condamnare, din motive evidente – atâta vreme cât au slujit regimul comunist, iar apoi au reușit chiar performanța să fie aleși în parlamentul democrat, au toate drepturile să conteste ce nu le convine. Cum ar fi fost ca unul ca Goebbels să fi supraviețuit războiului, apoi să scape de orice proces și în final să fie ales în parlamentul german?
De asemenea, multe victime consideră că această condamnare a fost insuficientă și alături de o parte a societății civile acuză Puterea de ipocrizie.
Nu îmi propun să aduc încă o opinie alături de celelalte, mult mai vocale, dar unele lucruri au rămas nerezolvate și au legătură cu ce ați citit până aici.
În primul rând, mai toți cei care au fost condamnați la moarte sau la închisoare/muncă silnică pe viață au avut averea confiscată. Această avere nu a fost restituită integral mai niciodată. E și cazul familiei Arnăuțoiu sau al familiei Șușman. Dacă tot a fost luată cu de-a sila, de ce nu se restituie? E foarte adevărat că și oamenii s-au schimbat. De exemplu, eu cred că dacă Teodor Șușman ar mai fi trăit (imposibil, dar să presupunem), el și-ar fi ocupat pur și simplu casa (dacă ar mai fi existat, desigur) și ar fi apărut cu pușca în mână în fața oricărui tiriplici de la stat (ca să nu denominez o instituție anume) venit să-i explice ca „mai sunt niște probleme cu cadastrul”. Probabil că tiripliciul ar fi auzit șuierându-i pe la ureche câteva gloanțe de ZB. Asta chiar ar fi fost ceva!
În al doilea rând, cei care s-au comportat neomenește, membri ai aparatului represiv, nu au suferit nici o condamnare penală pentru faptele lor. Nici măcar interzicerea unor drepturi civile, simbolice. Nu mă simt foarte OK ca un Nicolschi să fi votat alături de mine, pentru ceea ce credea și el dar și eu, probabil în mod diferit, că ar fi mai bine pentru România. Dar nici oamenii nu mai sunt ce au fost. Pentru că nici un nicolschi din ăsta (intenționat n-am folosit majuscula) n-a sfârșit înjunghiat în burtă de vreun fost deținut politic. Oare cum să fi fost!
Cum nici un securist nu și-a luat măcar (!) un cap în gură și nici o proprietate confiscată nu a fost luată înapoi cu de-a sila, înseamnă atunci că în România s-a condamnat definitiv comunismul? Înseamnă că lumea se simte mult mai bine acum și că se așteaptă, în ordine, să se facă și dreptate individuală? Pur și simplu justiția merge de la sine?
Eu unul, nu prea cred, și nenorocirea este că am încetat să ne pese de suferință. De aceea, retrocedările sunt supuse arbitrariului, fără nici un calendar, și, mai rău, fac deseori obiectul unor tranzacții de o imoralitate revoltătoare. De aceea, cei vinovați pot apărea la televizor și să continue să se discuple ca și cum în închisorile din România nu s-ar fi murit niciodată decât de gripă.
Un om extraordinar mi-a spus odată asta:
„În Decembrie 1989 ce am condamnat? Nu comunismul? Și încă prin fapte! Dar când a fost executat Ceaușescu, ce s-a condamnat? Nu comunismul? Și asta tot prin fapte. Acuma dacă s-a condamnat prin vorbe, e rău? Nu, bineînțeles că nu, e chiar foarte bine… Dar Moritz Feller unde e? Dar căpitanul Calciu și toți ceilalți unde sunt?”
Așa mi-a spus Gavril.
CAPITOLUL URMĂTOR: Ion
ÎNAPOI LA Cuprins
Despre demnitate 
Comunismul, dupa umila mea parerea, nu putea fi condamnat intr-un mod real decat daca fostii demnitari (putem include aici si securistii, ca practic aveau statut social de rangul unui demnitar) ar fi fost interzisi in viata politica. Si asta imediat dupa Revolutie (sau ce a fost), nu dupa 10-15-20 de ani. Dar, Tovarasul Iliescu nu avea acest interes. Avea nevoie de acei oameni sa isi consolideze puterea.
N-avem noi nicio treaba. Suntem departe si de Polonia si de DDR (nu le-am dat intamplator exemplu – gandeste-te la comunistii din Polonia si la STASI).
Dar asta e felul nostru de a supravietui. In afara de Mihai Viteazu, nu am avut niciun lider care „sa se duca peste ei”. Toti au stat pititi dupa copaci si au otravit fantanile. Lideri mici…popor mic. Ar mai fi unu’, care poate exagereaza putin, dar stiu ca nu o sa iti placa sa ti-l dau ca exemplu. Desi, mi s-a parut tragic ca propriul lui popor (ma rog, doar presa) a sarit pe el ca a dat o palma peste ochi la unii, despre care, ca asa suntem noi, am uitat cat ne-au calarit. Sau poate am vrut sa uitam, ca noi nu stim sa ne dezvoltam si sa evoluam „organic”.
De acord, cam asta zic și eu. Cred că peste un timp, să zicem 20 de ani, se va putea privi mai limpede asupra acestui gest politic, rămas incomplet azi.
Să sperăm doar că nu se va atinge detașarea numai prin moartea naturală atât a victimelor cât și a vinovaților.