O biografie
Exercițiu de demitizare – numai pentru cei capabili să înghită ce urmează.
Întrebare: A fost Dobrogea „pământ românesc?”
Răspuns: … mda. Adică e un teritoriu menționat în documente istorice (Mircea cel Bătrân) dar stăpânit din motive strategice de Imperiul Otoman și depopulat aproape complet de români, înlocuiți cu turci timp de sute de ani. Odată cu recâștigarea acestui teritoriu, după 1877, Dobrogea este colonizată. Iar după câștigarea Cadrilaterului, din 1925, este colonizată și de aromâni.
Întrebare: Ce înseamnă „apatrid”?
Răspuns: Un om fără țară, nici măcar una de origine. Acesta este statutul cel mai greu din istorie. Nu refugiatul politic, emigrat din țara căzută sub nu știu ce regim incompatibil. Absența oricărei țări. Cel puțin așa am citit într-o carte, Originile totalitarismului de Hannah Arendt.
Să ne gândim puțin: nu ai amintirile unei țări a ta, nimeni din familia ta nu a fost considerat vreodată drept co-național al altuia care locuiește în același oraș cu tine, dar vorbește altă limbă. Nu ai istorie. Nu ai cultură. Tu faci parte dintr-o statistică: atâtea procente dintr-un total de oameni. Dacă, într-o zi, vine cineva la tine și-ți spune într-o limbă foarte asemănătoare cu a ta că tu și oamenii tăi sunteți frați cu el și oamenii lui, și că țara lui, care va fi și a ta, are nevoie de tine, că îți va oferi o viață mai bună, nu vei mai fi cioban, ci vei primi pământ și vei avea și tu o țară în sfârșit? Cam așa stau lucrurile cu machidonii din Dobrogea. Au fost ei recunoscători statului român? Da, au înțeles să fie recunoscători devenind ultranaționaliști, pentru a-și demonstra justețea apartenenței la această țară. La nivelul lor de educație, s-au regăsit în mesajul legionarilor și mulți, foarte mulți dintre ei au și devenit legionari. Cum poate fi sedus de un mesaj politic extrem un agricultor-cioban cu o asemenea motivație, când o generație de intelectuali a fost sedusă, ține de evidență. Textul de mai sus nu e o scuză, legionari notorii au fost de origine aromână.
Gogu Puiu a fost legionar. După rebeliunea din 1941 a fost internat într-un lagăr din Germania alături de ceilalți fugari din România. Alege să revină în România, în 1947, este arestat și închis 1 an de zile pentru trecutul său și pentru reinterpretarea prezentului său. Evadează și ajunge în Dobrogea, unde va deveni catalizatorul rezistenței anticomuniste, în regiunea cea mai neprielnică pentru așa ceva, ocupată de trupele sovietice staționate în România și în condițiile unui relief nepotrivit.
Gogu Puiu
Alături de frații Fudulea și de Nicolae Ciolacu, încearcă să organizeze satele dobrogene în așteptarea unei confruntări între Statele Unite și Uniunea Sovietică. O confruntare care nu va veni niciodată. Vânătoarea de oameni începe și, după numeroase ciocniri între trupele de securitate și „Haiducii Dobrogei”, Gogu Puiu moare într-o ambuscadă, în 1949, în satul Cobadin, la numai 32 de ani. Se spune că s-ar fi sinucis cu o grenadă, Securitatea își arogă varianta în care grenada a fost aruncată în el de către un soldat.
Până în 1952, întreaga rezistență a haiducilor este complet înfrântă, odată cu arestarea lui Nicolae Ciolacu, singurul lider care va supraviețui și după 1989 și care ne va povesti ce s-a întâmplat. Gogu Puiu însă va rămâne personajul charismatic al acestei mișcări odată cu controversa asupra faptului că ar fi fost sau nu un agent trimis din Vest pentru a cataliza rezistența.
Au fost arestați peste 2.300 de oameni. Au fost omorâți peste 125, oasele lor zac neodihnite și azi prin toată Dobrogea
Documente/Bibliografie:
Nicolae Ciolacu – Haiducii Dobrogei, o carte scrisă de Nicolae Ciolacu în anii ’80 după ce reușește să emigreze în America. El a revenit în România după Revoluție, s-a călugărit, căpătând numele de Părintele Nectarie, pentru a muri la 98 de ani. Afilierea legionară este nedisimulată, dar cu atât mai utilă în a constata cât din acea ideologie se mai regăsea în mințile haiducilor după începerea comunizării.
O altă carte, de factură istorică este cea a lui Marian Cojoc – Rezistența armată din Dobrogea 1945-1960 de la același Institut de Studiu al Totalitarismului (2004)
CAPITOLUL URMĂTOR: Balada lui Gogu Puiu
ÎNAPOI LA Cuprins
Despre demnitate 
Frumos articol, si tin sa va multumesc pe aceasta cale pentru faptul ca dezgropati fapte pe care multi le doresc uitate. Da, se pare ca Gogu Puiu a fost agent strain, trimis cu misiune in Romania in ’47. In ’45, cand se indrepta spre Romania, dupa ce cativa ani a stat prin Germania, Italia si Austria, a fost racolat de colonelul Blondell, agent al serviciilor speciale franceze, iar din acel moment, timp de 2 ani a fost disparut, nicio persoana din comunitatile de aromani din strainatate nu a putut oferi informatii despre el in acest interval. Legenda spune ca atunci cand s-a intors, in ’47, vorbea fluent 8 limbi straine, si in permanenta era vazut purtand o uniforma neagra. Tot legenda spune ca atunci cand a fost inconjurat de trupele de securitate, in ’49, in localitatea Cobadin, s-a aruncat pe singura grenada pe care o pastra pentru acest moment. Spun ca este o legenda, pentru ca de fapt Gogu Puiu nu a murit atunci. Exista documente la CNSAS conform carora serviciile de securitate romane il cautau in 1956, indicatiile fiind: „Prindeti-l, legati-l si aduceti-l viu pe banditul Gogu Puiu”. Din pacate singurele persoane care au incercat sa vorbeasca despre Gogu Puiu si care probabil stiau ce s-a intamplat cu el, au murit, in moduri suspecte chiar inainte de a transmite informatiile detinute fiicei lui Gogu Puiu, Zoe Radulescu. In prezent, dosarul sau, care cuprinde 5 volume, are statutul de informatie clasificata, si evident nu poate fi accesat. A afla adevarul despre acest om, este una dintre dorintele mele cele mai profunde si mai arzatoare, fiindca Gogu Puiu este bunicul meu.
Eu am vazut o notă a Securității care relata contextul morții lui Gogu Puiu ca fiind următorul: GP este surprins în casa unui susținător din Cobadin, urmează un schimb intens de focuri în urma căruia un subofițer este rănit. GP iese din casă, e rănit la un picior și în timp ce fugea, un securist aruncă o grenadă care îl lovește în piept.
Nu e obligatoriu să fie adevărat, bineînțeles, dar același context este repetat și în alte declarații, rapoarte etc.
Pana la urma, niciuna dintre variante nu este adevarata, avand in vedere ca nu a murit atunci, si ca tot ce s-a intamplat in acea casa din Cobadin nu a fost decat o diversiune.
Te-as intreba; romanii din Basarabia sunt apatrizi ? Aromanii s-au format in dreapta Dunarii , pe un fond de populatie traca si colonisti latini , asemanator conditiilor in care s-a format si populatia daco – romana. Este o discutie istorica lunga si complicata. Impartirea ulterioara a Europei i-a vitregit pe aromani. Nu este locul sa comentam, sunt documete istorice care atesta acest lucru, spre exemplu „O istorie a aromanilor” de Sterie Diamandi. Sufleteste, si nu numai, aromanii considera Grecia ca fiind patria lor, chiar si la adoua generatie, vibram pentru acel pamant. Cand s-a hotarat aducerea aromanilor in Romania, s-a facut dintr-un interes pur politic, iar acest popor darz si drept s-a lasat convins si a crezut in vorbele politicienilor. In tara de acasa, nu au gasit nici macar un sfert din sperantele cu care venisera. Cert este ca vicisitudinile istoriei nu i-a inconvoiat si au ramas la fel de darji, de mandri si constienti de valorile lor morale.
Basarabenii sunt români, gogrița cu limba molodvenească e o aberație postcomunistă menită să justifice existența separată de Romănia a acestui tertitoriu. Acest lucru permite accesul la resurse și la putere a unei oligarhii locale de origine comunistă. Nu are nimic de-a face cu aromânii
Nu mă pretind un cunoscător profund al aromânilor. Limba lor este asemănătoare dar totuși destul de diferită de cea a românilor. Eu unul nu pot spune că înțeleg ce vorbesc doi „machidoni” (sper ca termenul „machidon” să nu fie cumva ofensator, l-am folosit în sens literar ca să nu repet de prea multe ori „aromân”). Ceea ce dovedește clar o origine comună. Știm foarte bine că ideile de patriotism, națiune etc. sunt produsul sec. XVIII-lea deci tot Evul Mediu nici ardelenii nu erau interesați prea tare de conceptul de națiune română.
Am folosit termenul de apatrid în sensul în care aromânii din Bulgaria, Grecia, Albania, Serbia etc. nu aveau o patrie de origine. Nu există și nici nu a existat vreodată o țara care să se numească „Aromânia”. De aceea zic eu că sunt apatrizi, cu scuzele de rigoare dacă am rănit vreun sentiment. Am folosit cuvântul cu cea mai mare compasiune și înțelegere pentru un grup etnic supus cu siguranță multor discriminări și agresiuni din partea statelor în care ei au viețuit, în primul rând vorbesc de procesul de integrare (fie că se numea grecizare, bulgarizare și de ce nu? românizare).
Cred că odată cu venirea lor în Dobrogea, în condițiile în care făceau parte dintr-un popor cu obiceiuri, tradiții și mai ales o limbă asemănătoare, aromânii au fost foarte mulțumiți (vorbesc evident de perioada de dinainte de comunism). Drept urmare sentimentul național și patriotismul a găsit în ei un teren fertil și așa cred eu că se explică apartenența multor „machidoni” la un partid care avea ca în ideologia sa multe referiri la aceste noțiuni, așa cum erau legionarii.
Că legionarismul în sine a fost ideologia unui partid extremist, chiar dacă de culoare locală, asta nu poate asocia sau confunda etnia aromânilor cu vreo extremă, în nici un caz. Așa cum nici poporul german (Beethoven? Durer?) nu se definește prin nazism, chiar dacă acolo s-a născut acel partid. Nici poporul rus nu se confundă cu comunismul (Ceaikovski sau Tolstoi comuniști? să fim serioși!).
Armania e Tara lor!
Ma duc in Armania! spuneau cand plecau spre Bucuresti 🙂
Apatridia e o situatie juridica a lipsei unei cetatenii … Atat!
Omul fara Tara e altceva… Nu putem vorbi aici de asa ceva … Doar nu suntem prietenii lui Roller sau hraniti cu Cursul scurt de istorie a pcus/pcr!
That’s a great post.