Balada lui Gogu Puiu


Gogu Puiu a fost personajul legendar al rezistenței anticomuniste din Dobrogea. Viața lui a fost spectaculoasă și misterioasă în același timp.

Elena Rădulescu este nepoata lui Gogu Puiu. Elena a scris această biografie a bunicului ei, pe care vă invit s-o citiți, în premieră, aici.

Gogu Puiu a fost bunicul meu din partea mamei, un personaj marcant atât în familia mea, cât și în comunitatea de aromâni din Dobrogea. În 1926, când avea 8 ani, a plecat cu familia sa din Gramaticova, Grecia, fiindcă nu au acceptat grecizarea, și au ajuns în Caliacra, Cadrilater, unde au stat până în 1941, când Cadrilaterul a fost retrocedat Bulgariei. Din acel an, familia bunicului meu s-a stabilit în comuna Mihail Kogălniceanu, județul Constanța. Încă de tânăr, Gogu Puiu a aderat la Mișcarea Legionară, fiind un spirit luptător, adept al ideologiei naționaliste. În timpul Guvernării Legionare era militar în termen și a fost recrutat în batalionul de gardă al Mareșalului Antonescu, iar cu această ocazie și-a dat seama că Mareșalul trădează Mișcarea Legionară care pentru el nu a însemnat decât un pilon de sprijin în obținerea puterii. La puțină vreme se eliberează din armată și îl vom găsi comisar de Poliție Legionară în Constanța, așa îl prinde Rebeliunea. După abdicarea Guvernului Legionar, sfătuit de tatăl său va pleca din țară, pe la începutul lui 1942, fiindcă acesta prevedea că activitatea legionară a fiului mijlociu va pune în pericol întreaga familie. Oricât de mult ar fi vrut Gogu Puiu să rămână în țară și să lupte în numele valorilor în care credea, îndemnul tatălui nu putea fi nesocotit, așa că a plecat. În 1942, conform mărturiilor familiei Crăcea, a fost în Bulgaria, tinerii căsătoriți Crăcea adăpostindu-l în casa lor. Ulterior, bunicul meu pleacă spre Germania și se întâlnește la Buchenwald cu un grup de legionari plecați din țară, printre care Horia Sima, Iașinski, Constantin Papanace, S. Ionescu și alții. Aici se va scinda Mișcarea Legionară, pe de-o parte adepții lui Horia Sima, pe de altă parte cei ai lui Zelea Codreanu, iar cele două grupări vor fi cunoscute ca „Simiștii” și „Codreniștii”, conducătorul codreniștilor fiind Constantin Papanace, care a fost secretar de stat în Ministerul de Finanțe pe vremea Guvernării Legionare, iar mai târziu va deveni bibliotecar la Vatican. După plecarea din Buchenwald, Papanace se stabilește în Italia, urmat bineînțeles de toți ai lui, inclusiv Gogu Puiu.

La finele războiului, serviciile secrete occidentale începeau să trimită în România agenți instruiți în taberele lor, ca să lupte împreună cu grupurile de partizani ce începuseră să se formeze în Carpați. Fire energică, patriot și cu o dorință năvalnică de a lupta în numele dreptății, al Credinței și pentru neam, Gogu Puiu îi cere de nenumărate ori lui C. Papanace să îl trimită și pe el în țară. De fiecare dată primește refuzul imperturbabil al mentorului său, care spunea mereu că el nu-și poate trimite copiii la moarte. În 1945, Gogu Puiu hotărăște să plece singur. Spre țară, se oprește la Belgrad, unde este recrutat de ofițerul Blondell, agent al serviciilor secrete franceze. Se întoarce împreună cu acesta în spațiul occidental și până în 1947 nimeni din comunitatea aromână și legionară nu știe nimic despre existența lui Gogu Puiu. În 1947 se prezintă la Constantin Papanace, îi spune că este pregătit să plece în țară; nici de data aceasta nu primește aprobarea, însă va pleca. Nu se cunosc date din perioada 1945-1947 din viața lui Gogu Puiu, însă ce s-a aflat cert din arhivele CNSAS este faptul că, la intrarea în țară, avea un pașaport în care doar fotografia era autentică. În rest, pașaportul eliberat de autoritățile orașului Innsbruck conține un nume fals – Mohamed Ali Osman, de origine albaneză. Ajuns la Oradea, se predă la Biroul Organizației de Partid și cere să fie prezentat lui Vasile Luca, căruia trebuia să îi transmită un mesaj, dar este primit de Ana Pauker. După această întrevedere este încarcerat la Văcărești, condamnat la 1 an pentru trecere frauduloasă de frontieră. Nu se cunoaște exact modul în care a ieșit de la Văcărești, fiindcă există persoane care spun că Gogu Puiu ar fi evadat la sfârșitul lui 1947.

Din 1948, Gogu Puiu se stabilește în nordul Dobrogei, unde găsește deja organizate grupuri de rezistență, de către frații Nicolae și Nicea Fudulea și Gheorghe Filiu. Toți erau legionari, ba mai mult, Nicolae Fudulea a fost decorat de Căpitan cu Crucea Albă. Din mărturiile convivilor săi, se deprinde faptul că era un tip carismatic și foarte bine antrenat în ceea ce privește organizarea luptei de clandestinitate. Reușește să organizeze oamenii în grupuri foarte mici, de așa manieră încât, dacă unul ar fi fost prins de organele de securitate, să nu poată să indice camaradul lui (probabil că ei cunoșteau că la dreapta și la stânga lor se află oameni, dar nu-i puteau identifica nominal).

La începutul lui 1948, vizitează un prieten, Zahu Pană din Constanța, căruia îi spune că în noaptea de 14-15 mai 1948 va avea loc un val masiv de arestări în toată țara, semn că va începe Insurecția populară, și că vor veni în ajutor americanii. Este cunoscut faptul că în noaptea respectivă s-au facut mii de arestări, cu precădere în rândul studenților, dar americanii nu au mai venit. În vederea acestui fapt, Gogu Puiu trebuia să organizeze o armată paramilitară din câți mai mulți oameni cu armele și muniția aferente. În acea perioadă destul de tulbure, când foarte mulți nu conștientizau ce înseamnă comunismul și când frica nu se inoculase atât de adânc în firea lor, oamenii se adunau să lupte împotriva celor care le interziceau să creadă în Dumnezeu și le furau proprietățile și ființa națională. Nu mai conta culoarea politică a celor care înțelegeau să lupte împotriva unui dușman comun. A fost o perioadă în care Gogu Puiu și oamenii lui erau considerați apărătorii și răzbunătorii neamului, iar milițienii fie le dădeau de bună voie armele din dotare, fie fugeau din sedii lăsându-le astfel cale liberă. Aceasta era o modalitate de a face rost de arme. O altă modalitate al cărei efect îl cunoaștem, fără a ști însă cum s-a ajuns aici, este faptul că Gogu Puiu, cu doar o mână de oameni, intra în unități militare și pleca de acolo cu camioane încărcate cu arme și muniție.

Într-o astfel de incursiune (despre care nu credem că a fost realizată numai pe baza curajului) este rănit Nicolae Mataranga. Riscul de cangrenă era imens, iar drumul la doctor era sinucidere. Nicolae Ciolacu povestește că Gogu Puiu l-a operat pe Mataranga salvându-l de cangrenă.

Un alt episod, povestit de Gheorghe Filiu de data aceasta, este acela că în toamna târzie a lui 1948 Gogu Puiu primește vestea că 9 camarazi au fost prinși și închiși la securitatea din Babadag. Plin de curaj și încredere, își ia un singur om și se duce să-și scape camarazii, neimaginându-și, însă, starea în care i-a găsit. Aplicând o tehnică de intimidare, a tras rafale de mitralieră, creând impresia că sunt mulți, astfel încât cei câțiva securiști care se aflau în sediu s-au încuiat în camere, iar ei s-au dus în beci să-și elibereze oamenii, pe care i-au găsit într-o stare fizică deplorabilă cauzată de tortură. Aceștia neputându-se deplasa singuri, a trebuit să fie cărați în spate, așa încât s-a tras în continuare în uși, pentru a-i împiedica pe securiști să iasă până la finalizarea operațiunii. Se naște întrebarea de unde știa Gogu Puiu atâtea lucruri – ajutor medical, organizarea nucleelor de luptă, eliberare de ostatici, modalități de înarmare, iar răspunsul nu poate fi decât unul singur: în cei 2 ani de absență, acesta a fost instruit într-o unitate de instrucție paramilitară care se afla undeva pe teritoriul Europei de Vest.

Tot Nicolae Ciolacu, dar și alți supraviețuitori relatează că în toată perioada cât i-a condus, Gogu Puiu a purtat un soi de uniformă: cizme Burger, pantalon negru bufant, camașă neagră și în funcție de anotimp, haină/pardesiu tot de culoare neagră. Interesant este că, la această ținută, a purtat întotdeauna un fel de port-hart din piele, în care se bănuiește că avea niște documente secrete, deoarece nici în somn nu se despărțea de acest port-hart. Pe lângă port-hart, păstra o grenadă ce îi era sortită. Jurase că nu se va lăsa prins de viu.

O altă întâmplare, relatată tot de Ciolacu, care accentuează personalitatea acestui om este următoarea: unul dintre camarazi cunoaște într-o împrejurare un tânăr care a reușit să-l convingă că dorește din tot sufletul să lupte alături de ei și să-l prezinte lui Gogu Puiu. S-au întâlnit pe înserat la marginea unui sat din Dobrogea de Nord, iar când Gogu Puiu l-a văzut, a pus mâna pe pistol spunându-i ori să plece, ori îl împușcă. Motivația: „mi-ați adus un securist”, și într-adevăr așa era, căci tânărul era un ofițer de securitate care avea misiunea să se infiltreze chiar în proximitatea lui Puiu, conform mărturiilor sale.

Având în vedere că Gogu Puiu nu numai că nu excludea posibilitatea morții, dar era convins că aceasta va veni, nu putem să-l considerăm naiv și idealist. Postea și se împărtășea la fiecare 3 luni, de teamă ca moartea să nu survină și să-l prindă nepregătit. În momentul în care a ales acest drum, a tăiat orice legatură emoțională cu familia și cu tot ceea ce l-ar fi putut determina să renunțe la luptă. Numai că, om fiind, a făcut câteva erori, și anume s-a îndrăgostit de o femeie, Olimpia, care l-a iubit mai presus de orice pe lume și cu care a vrut să se cunune. Aceasta a acceptat și a adus pe lume un copil al lui Gogu Puiu. Acestea au fost greșelile fatale despre care vom relata mai târziu.

Din rațiuni de siguranță au hotărât să împartă mișcarea de rezistență din Dobrogea în două, Dobrogea de Nord și Dobrogea de Sud, pe ambele coordonându-le Gogu Puiu, numai că de cea din Sud răspundea Gheorghe Filiu. Se pare că acum deplasările dintr-un loc în altul erau mai dificile, securitatea, sub conducerea lui Dogaru, era mai atentă, frații Fudulea – unul (Nicea) murise în pădure la Babadag, iar celălalt era arestat, și, bineînțeles, mulți dintre conducători erau închiși.

Educația creștină primită în familie de Gogu Puiu îl obliga să nu lase să se nască un copil în afara unei căsătorii binecuvântate în Biserică și se hotărăște să se deplaseze în S, în satul Cobadin, aflat la 18 km distanță de Constanța, la prietenul său, Gheorghe Filiu. Aici îl cheamă pe preotul Mihăilescu, căruia îi cere să oficieze slujba religioasă de cununie, nu înainte însă de a ajunge în Cobadin și sora lui, Maria. Pentru aceasta, au trimis oameni care s-o anunțe să vină, dar la Cobadin nu s-au mai întors nici oamenii trimiși, nu a ajuns nici Maria. Iritat de acest lucru, Gogu Puiu pleacă singur în comuna Mihail Kogălniceanu, dar aici, fratele soției sale, Constantin Puiu, ca mama, sora și fratele său mai mic au fost ridicați de securitate. Acesta îl ia pe Gogu și îl duce cu căruța până aproape de Cobadin. Spre dimineață, în ziua de 19 iulie 1948, Gogu intră în casa lui Filiu, intenționând să plece în toiul nopții, deoarece deja își încălcase principiile de siguranță: să nu stea mai mult de 2 zile în același loc. Securitatea află unde este și își trimite trupe în Cobadin care, din aproape în aproape, ajung să înconjoare casa lui Gheorghe Filiu și începe un adevărat război între trupele de securitate pe de-o parte, iar de cealaltă parte un singur om: Gogu Puiu. Acesta trage din foarte multe locuri ale casei, cu intenția de a crea impresia că sunt mai mulți. După relatările unui martor ocular, Petre Dica, Gogu împușcă circa 14 securiști, iar la un moment dat, când a considerat că s-a creat o breșă propice ieșirii din casă, sare pe fereastră, spunându-i Olimpiei: „Dacă va fi băiat să-l botezi Hristu, iar dacă va fi fată s-o botezi Zoe.”

Odată ajuns afară, continuă să tragă, dar din nefericire este rănit într-un picior, și tot atunci constată că și-a terminat muniția. Îi rămâne doar o grenadă, pe care o păstra pentru el, și într-adevăr o detonează, producând un incendiu într-o șură de paie, în dreptul căreia se afla. Așa se pare că își găsește sfârșitul acest erou legendar al neamului nostru.

Însă!

Olimpia Puiu, însărcinată în luna a patra, este prinsă de securitate a doua zi și încarcerată. După arestare, este dusă pentru a face confruntarea cadavrului, numai că aici descoperă (după propria ei mărturie) un cadavru complet carbonizat din care nici măcar nu putea distinge vreo trăsătură. Este momentul când ea refuză să recunoască moartea lui Gogu Puiu. Olimpia este încarcerată, condamnată la 5 ani, naște în decembrie 1949 o fată, pe care o botează Zoe. Copila stă alături de mama ei timp de 1 an și 4 luni, iar mama se eliberează după ce ispășește 5 ani de temniță. Olimpia moare în 1956, la 2 ani dupa eliberare, așa că nu ne-au rămas multe mărturii de la ea.

Zoe crește și află ca într-un basm sau o legendă ca tatăl ei nu a murit atunci, în ajunul lui Sf. Ilie, 1949, că atunci a fost rănit într-un picior, șura de paie care a luat foc a mascat plecarea lui și ajunge în casa doctorului Apostol care i-a îngrijit rana, după care a plecat.

Cam în aceeași perioadă, vine de undeva din America de Sud un alt luptător din rezistența din Dobrogea, care o caută pe Zoe, și-i spune că tatăl ei nu a murit, că trăiește, și ar vrea să discute cu ea acest lucru, dar după ce se va întoarce dintr-o vizită pe care trebuia s-o facă în altă localitate. Și-au dat întâlnire peste o săptămână. Zoe se duce la locul de întâlnire, așteaptă circa 2 ore, domnul George nu apare. Sună la familia care i-l prezentase. Află că a fost găsit mort pe plaja la Mamaia de către oamenii care veniseră să aranjeze nisipul.

Zoe a trăit cu o fărâmă de speranță, inoculată în sufletul ei și de credința bunicii paterne care, la rândul ei, avea convingerea că Gogu nu a murit.

Târziu, în 1994, vorbește la telefon cu Dumitru Bacu, ce se afla în România. Îi spune că este obligat să plece urgent la Paris (prin august), dar că în octombrie se va întoarce, ocazie cu care vrea să o întâlnească pentru că trebuie să-i spună lucruri despre tatăl ei pe care nu le mai știe nimeni. Moare înainte de a apuca să revină în țară.

În arhivele CNSAS există două telegrame date de Procuratură, în 1956, către Miliția Kogălniceanu, în care se cere „să fie căutat, încătușat și adus banditul Gogu Puiu”. Răspunsul este că „banditul nu a răspuns nici măcar la afișarea pe ușă”.

Nu putem vorbi mai amănunțit despre Gogu Puiu deoarece dosarul său de securitate, alcătuit din 5 volume, precum și cel al Olimpiei Puiu, alcătuit din 2 volume, au statutul de informație clasificată.

De ce după exact 62 de ani de la „moartea” lui și după 56 de ani de la moartea Olimpiei, dosarele lor rămân clasificate?

Fiecare are dreptul să dea un răspuns pe care îl crede de cuviință. Moartea lui Gogu Puiu este sau nu o legendă?

CAPITOLUL URMĂTOR: Spiru

ÎNAPOI LA Cuprins

Anunțuri
Galerie | Acest articol a fost publicat în Anunt, Nou si interesant și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

14 răspunsuri la Balada lui Gogu Puiu

  1. karmapolice zice:

    eroii nostri necunoscuti

  2. Deny zice:

    Imi pare rau, dar nu stiu cum puteti face un erou dintr-un legionar? nu uitati ca legionarii l-au ucis pe marele Nicolae Iorga. Oare tot ce e anticomunist e bun? Nu pot sa cred!!!

    • Mi-am pus și eu această întrebare. Am aflat că totuși nu Gogu Puiu l-a omorât pe Iorga… E foarte greu de dat o explicație completă. Eu personal mă îndoiesc foarte tare că ar fi fost o luptă între comunism și fascism așa cum s-a încercat să se spună pe vremea lui Ceaușescu. Nici nu admir nici Legiunea, nici ideologia și nici pe conducătorii lor. Dar nici nu se poate generaliza așa. A fost lupta unor țărani cu un imperiu al răului.
      După logica dvs., cum și comuniștii au comis foarte multe crime (au eliminat fizic toată clasa politică, în frunte cu Iuliu Maniu – oare ce i-ar fi făcut lui Iorga? – Sighet sau Gherla?) asta nu înseamnă să atribuim aceste crime unor alți comuniști cum ar fi Băsescu (a fost comunist) sau Octavian Paler (a fost chiar activist – membru în CC) și mulți alții care nici măcar nu s-au simțit jenați de ce au făcut comuniștii din România.

    • Și a propos de legionarii din Dobrogea, vedeți că mai e un articol despre Gogu Puiu, tot pe acest blog, în care am încercat să-mi explic chiar mie niște lucruri, fără să folosesc clișee. Sper să-l citiți fără prejudecăți…

  3. Cho zice:

    Draga Deny,
    Te-as invita sa te mai documentezi inainte sa te implici in astfel de discutii. In primul rand, din ordinul lui Nicolae Iorga au fost ucisi 14 legionari, in frunte cu Capitanul, care deja aveau o condamnare de 10 ani – s-a in padure la Tancabesti. Cei 14 erau transportati spre penitenciarul Jilava. In dube au fost sugrumati de catre gardieni, dupa aceea impuscati in cap motivand ca au incercat sa fuga. Cadavrele au fost aruncate intr-o groapa comuna peste care s-a aruncat var nestins cu scopul de a ascunde urmele de pe gat. Dar, Dumnezeu nu a vrut ca aceasta crima sa ramana nedescoperita, asa ca peste 2 ani cadavrele au fost dezgropate, iar trupurile erau nealterate, fiind perfect vizibile urmele de sugrumare. Cu toate acestea, nu legionarii l-au omorat pe „marele” Iorga. Este cunoscut faptul ca in miscarea legionara erau infiltrati atat agenti sovietici cat si securisti. Un agent KGB, Traian Boieru pe numele sau, infiltrat in miscarea legionara a fost autorul asasinatului lui Iorga. Sunt informatii ce sa gasesc la CNSAS si in cartile de istorie despre legionari si rezistenta, dar e mai usor sa tragi cu urechea in stanga si dreapta, sa ai impresia ca stii anumite lucruri, decat sa te documentezi cu seriozitate, si sa faci pe desteptul online…

    • Eu cred că sunt două subiecte diferite:
      1. Luptătorii anticomuniști – apartenența politică a lor este puțin relevantă (am citit un studiu care arăta ca legionarii erau cam 30% și procente asemănătoare aveau și țărăniștii și liberalii, existând și destui apolitici). Există azi și reîncarnări ale Legiunii (ex. Noua Dreaptă) care încearcă acreditarea ideii ca toată rezistența armată anticomunistă ar fi fost legionară.
      2. Discuția despre ce au fost și ce au făcut legionarii, a cărei apologie sau dimpotrivă – rechizitoriu nu fac obiectul acestui blog. De altfel, eu nu sunt un simpatizant al lor. Sunt suficiente spații pe Internet unde această dezbatere e întreținută
      Revenind la Gogu Puiu, repet, faptul că era legionar nu îl face culpabil de moartea lui Iorga sau a lui Armand Călinescu sau a celor 65 de politicieni uciși la Jilava. Așa cum faptul că taică-meu, care a fost membru de partid PCR, nu-l face vinovat de moartea lui Iuliu Maniu. Asta e logica în care văd lucrurile. Nici Traian Băsescu sau Adrian Năstase, foști comuniști, nu sunt vinovați de moartea lui Constantin Argetoianu.

  4. Cho zice:

    *Traian Boeru

  5. Deny zice:

    Nu am vrut sa fac pe desteapta si imi cer scuze. Am mai citit si eu, nu stiu din auzite, dar poate nu m-am documentat asa cum trebuie. Dar intreb si eu: daca totusi legionarii nu au comis crime, de ce se pune totul in spatele lor>? Acum e democratie si se poate afla adevarul, nu?

  6. Deny zice:

    Bine, am inteles si, asa cum a spus cineva, ma voi informa mai bine, Invatam toata viata, pana la urma. Va doresc numai bine!

  7. Costel Puiu zice:

    Balada haiducului din codrii Babadagului – Ionel Zeană

    I
    De la Dunăre şi Mare,
    Din Măcin la Babadag,
    Trece ca o arătare,
    Sânge-n flăcări, duh pribeag.

    Ochii negri sub sprâncene,
    De năpraznic armatol*,
    Zării coapte dobrogene,
    Ca doi şoimi îi dau ocol.

    Vremea crâncenă şi surdă
    I-a sădit în piept imbold
    Să-şi ia-n braţu-i drept o durdă
    Şi grenade reci la şold.

    A pornit să-şi verse-n şanţuri
    Caldul sânge răzvrătit,
    Pentru bietu-i neam în lanţuri,
    Pentru neamul său robit.

    Vântul îi sărută fruntea
    Aprigă de făclier;
    Parcă trece greu pe puntea
    Unui nou destin de fier.

    Calcă-nfiorând văzduhul,
    Volbură de verde cânt,
    Şi-şi împărtăşeşte duhul
    Treaz cu tot trecutul sfânt.

    Creşte zdravăn cât un munte
    Din adâncuri strămoşeşti
    Şi îi scapără sub frunte
    Ochii ageri, vultureşti.

    Cremene din Pindul teafăr,
    Aşchie de fârşirot,
    Arde-n zări ca un luceafăr
    Şi-n oţel turnat, e tot.

    II
    Şuieră cumplit prin ţară
    Crivăţul din răsărit…
    Gogu Puiu-i foc şi pară
    Şi potop dezlănţuit.

    Răscoleşte văi şi sate,
    Duh de luptă neînfrânt.
    Inima în piept îi bate
    Ca un clopot greu şi sfânt.

    Peste jalea şi durerea
    Sugrumatului norod,
    El vesteşte învierea
    Grea de slavă şi de rod.

    Peste biciul şi cuţitul
    Zbirilor de politruci,
    El vesteşte răsăritul
    Neamului sfinţit pe cruci.

    Fiara roşie se-asmută,
    Spumegă băgată-n draci,
    Dar sub plumbii ce nu cruţă,
    Gheara-ngheaţă pe trăgaci.

    Vino, poteră haină,
    Vino, frunte de satrap,
    Dacă vrei să-ţi culc în tină
    Steaua roşie din cap!

    Dinţii şi-i scrâşnesc de ciudă,
    Haitele din loc în loc
    Şi aleargă şi asudă
    Fără preget şi noroc.

    Fierbe potera năucă,
    Uite-l ici, uite-l colea…
    Parcă-i fum, parcă-i nălucă…
    Şi se scurge vremea grea.

    III
    Frunză verde de pelin,
    Frunzuliţă de venin,
    Azi în zori, la Cobadin
    Ce besmetici politruci
    Stau pitiţi după uluci,
    Sau înfipţi pe la răscruci,
    Cu ochiu aprig şi isteţ,
    Să vâneze un mistreţ,
    Un mistreţ de mare preţ?

    Stau pe labe, în tăcere,
    Crâncene mitraliere
    Ce-au împresurat tot satul,
    Să le pice-n guri vânatul.

    Se desprind apoi gonaci,
    Cu un deget pe trăgaci,
    Lunecând cu paşi de pluş,
    Să stârnească din culcuş,
    Din hăţişurile sorţii,
    Aprigul mistreţ al morţii.

    Şarpele trădării muşcă
    Şi mistreţul, prins ca-n cuşcă,
    Doarme-ntr-una şi visează
    Şi doar luna-l priveghează,
    Luna plină şi rotundă,
    Care scaldă şi inundă
    Sate albe şi câmpie,
    Într-o apă argintie.

    Gogu Puiu doarme-n casă
    Şi visează o mireasă
    Albă şi nepământeană,
    Cu jeratic sub sprânceană,
    Care s-a desprins alene
    Din zări coapte dobrogene.

    Zâmbitoare şi uşoară,
    Alba, strania fecioară
    Se apropie de el
    Şi-ntinzându-i un inel,
    Lin în deget i-l petrece
    Mâna-i de zăpadă rece.
    Peste fruntea lui de ceară,
    Buza-i vânătă, amară,
    Pune-n urmă un sărut,
    Ca un foşnet lung, pierdut,
    Dar sărutul ei e rece
    Şi-un fior prin trup îi trece,
    Care parcă îl îngheaţă,
    Căci e rupt din altă viaţă.

    Stele-aţipesc pe boltă…
    Graţioasă, cu o voltă,
    Tremură în geam o rază
    Şi fereastra luminează.

    IV
    Politrucii dau târcoale
    Şi se-apropie fricoşi…
    Doamne,-ndeamnă-l să se scoale,
    Suflă-n ochii somnoroşi!

    Că intrară în ogradă
    Paşii umbrelor de fum
    Şi haiducul o să cadă
    Viu în mâna lor acum!

    Voce seacă, îngâmfată,
    Sparge-n ţăndări somnul lui:
    – Puiule, predă-te-ndată,
    Căci nicio scăpare nu-i!

    Altă voce parcă rage:
    – Dacă ţii la viaţa ta,
    Fii cuminte şi nu trage,
    Că-i zadarnic – nu mişca!

    Dar un trăznet, rupt din slavă,
    Cade bubuind pe loc;
    Raza palidă, firavă,
    Moare într-un snop de foc…

    Urlă durda haiduceşte,
    Ca la nuntă, ca la hram…
    Vocea seacă amuţeşte
    Spartă-n cioburi ca un geam.

    Şi se-ncinge hora morţii…
    Curajoşii politruci
    Trec în goană pragul porţii
    Şi se-ascund după uluci.

    Clănţăne mitraliera
    Cu lătratu-i de căţea,
    Bate vâna şi artera
    Cu ciocane-n tâmpla grea.

    Grindină de gloanţe cade
    Pe pereţii albi de var,
    Muşcă schije de grenade,
    Însă totul e-n zadar.

    Din bârlogul lui, mistreţul
    Iese-n curte-n val-vârtej.
    Politrucii simt îngheţul
    Coasei lucii în gâtlej.

    Îşi croieşte drum şi saltă
    Peste garduri şi grădini;
    Fruntea-i viforâtă-naltă,
    Arde-n flăcări şi-n lumini.

    Şi în iureşul pârdalnic
    Prins de ochiul lor năuc,
    Pare când mistreţ năvalnic,
    Când mândreţe de haiduc.

    Niciun glonte nu-l atinge,
    Tras de mână de păgân;
    Ţeava scuipă foc, dar linge
    Mersu-i teafăr şi stăpân.

    Jerbe mari de flăcări roşii
    Din grenade răbufnesc;
    Gem tâlharii, ticăloşii,
    Haitele schelălăiesc.

    Ah, de-ar sparge ca securea
    Cercul focului rotund,
    Să se piardă în pădurea
    Cu hăţişuri fără fund!

    Însă noi şi noi iscoade
    Cresc în faţă-i ca un zid.
    – Ia predă-te, mă neroade,
    Nu porni ca un bolid!

    Nu vezi că eşti în capcană
    Şi ieşire n-ai deloc?
    Cezi că poţi scăpa prin goană
    De cumplitul nostru foc?

    Dar haiducul, tot răsunet,
    Duh cu rădăcini străvechi,
    Sparge-ndată ca un tunet
    Zgârciul blegilor urechi:

    – Pentru ce atâta larmă,
    Câinilor, de-ar fi stau?
    Cât mai am în mâini o armă,
    Eu nu ştiu să mă predau!

    Niciodată, niciodată,
    Viu în mâini nu voi cădea,
    Fiară roşie spurcată,
    Fiară crudă şi mişea!

    Însă durda-i moartă-n mână,
    Fierul fumegă-nroşit.
    Vocea-i suspinând, îngână:
    – Durdă, tu m-ai părăsit!

    Mâna-i pipăie în pripă
    Şoimul şoldului viteaz,
    Luminându-se-ntr-o clipă
    Ochi şi frunte şi obraz.

    Zvârle ultima grenadă
    Şi se-aruncă asupra ei.
    Dacă trebuie să cadă,
    Barem, facă-se scântei!

    Murmurând spre cer o rugă,
    Cade c-o spărtură-n piept.
    Politrucii vin în fugă,
    Vin de-acum cu mersul drept.

    Rană roşie, adâncă,
    Sângeră în pieptul gol…
    A fost cremene şi stâncă
    Şi-a fost iureş de-armatol.

    Inima-i de foc, armâna,
    Ca un clopot greu şi sfânt,
    Azi sărută lung ţărâna
    Dobrogeanului pământ.

    Plânge mierla, plânge cucul
    Şi se tânguie sub cer.
    Nu mai creşte-n zări haiducul
    Dârz, de flacără şi fier.

    Duhul lui acum pluteşte
    Pe-albe căi de veşnicii
    Şi din jertfa lui va creşte
    Duhul altei Românii!

  8. Cho zice:

    Nu exista nici un interes ca adevarul sa se cunoasca. Exista numai dezinformare sau informatie controlata. Sunt convinsa ca exista motive foarte bine intemeiate pentru care inca nu se spune lucrurilor pe nume, dar acea zi va veni, atunci cand va trebui.

  9. auras zice:

    respect

  10. Pingback: “Ce vreti, sa se condamne ei intre ei?!… Tot EI conduc si acum!” TEMA CONDAMNARII TORTIONARILOR – O MANIPULARE/ Povestea dramatica a familiei Zoei Radulescu, fiica lui GOGU PUIU, EROUL REZISTENTEI ANTICOMUNISTE DIN DOBROGEA (si vid

  11. Pingback: Povestea lui Gogu Puiu | Asociaţia Gogu Puiu şi Haiducii Dobrogei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s