Portretul demnității la tinerețe

În anul 1948, în Dobrogea, a apărut o organizație anticomunistă fără vreun nume metaforic, oamenii îi spuneau pur și simplu „Mișcarea de rezistență”. O denumire preluată, surprinzător, chiar și de documentele proceselor în urma cărora au fost condamnați cca 2.300 de oameni pentru participarea la această mișcare. Da, nu e o greșeală, este vorba despre mii de oameni. Mai târziu, acestei mișcări i s-a dat numele de „Haiducii Dobrogei”. Fenomenul a fost studiat și comentat cu timiditate, pentru că o mare parte dintre liderii acestei organizații erau legionari, unii dintre ei fiind subiectul încarcerărilor încă din vremea guvernării lui Ion Antonescu. Astfel, rezistența din județele Tulcea și Constanța este comparată cu cea din munții Carpați, fiind deplânsă lipsa unui relief care să ajute în luptele cu Securitatea pe cei fugiți din fața arestărilor nocturne. Numai că 2.300 de oameni nu seamănă deloc cu un grup de 10-20 de haiduci din munți, ci mai degrabă cu o adevărată răscoală. Cauzele sunt cunoscute: suprimarea vieții politice și a democrației, cooperativizarea forțată, represiunea exagerat de aspră față de cele mai mărunte gesturi de opoziție. Așa se face că revoltele apar chiar și în cele mai neașteptate locuri.

Satul Saraiu era o mică așezare de aproape 400 de familii, situată în nord-vestul județului Constanța, aproape de satele din județul Tulcea. Un sat de turci musulmani în 1877, este apoi colonizat după Războiul Ruso-Turc (căruia noi îi spunem „de Independență”) de țărani români aduși din Muntenia și Ardeal. Primii din cele două categorii de coloniști se ocupau mai mult cu pământul, ceilalți cu creșterea animalelor, în special oi. De ce o fi devenit atât de importantă impunerea colectivizării în acest loc, încât să se ajungă la deportarea proprietarilor care nu voiau să renunțe la singurele mijloace de supraviețuire, nu îmi este deloc ușor să-mi explic. Dar este sigur că, odată demarată toată această nebunie, multe familii au fost ruinate și alungate din sat.

Ion Pițigoi era un tânăr țăran din acest colț uitat de lume. Drumul său în viață a fost același cu al oricărui țăran gospodar, care a luat viața pieptiș, știind sigur că va izbândi să o scoată la capăt. Cu demnitate. A crescut ca fecior alături de părinții și frații săi. A plecat la armată, ca să devină bărbat. S-a întors în 1944 înapoi acasă ca să se însoare și să facă copii și să muncească de dimineața până seara, în aerul și sub soarele Dobrogei. La 22 de ani arăta deja ca un bărbat matur. Politica nu l-a atras, n-avea nici o treabă cu nici un partid, munca era mai importantă decât orice. Dar asta nu înseamnă că nu mai vedea nimic în jur de-atâta osteneală.

Este interesant cum cuvântul „demnitate” poate provoca astăzi mirare, multă lume pare să nu-i știe sensul exact, încercând să-l înnobileze cu semnificații aproape supraomenești. Ca și cum oamenii demni ar fi o specie dispărută, sau pe cale de dispariție. Nu e așa. Un om demn îl recunoști din prima, poate chiar înainte să deschidă gura. Un asemenea om este acela căruia, dacă-l întâlnești fără să-l fi cunoscut niciodată înainte, nu i te poți adresa decât respectuos. Nu are nici o importanță câtă școală are sau câte țări a străbătut. Doar că pur și simplu nu-l poți privi de sus nicicum, și nici el n-o face, tratându-te la rândul său tot cu respect. Un asemenea om era, de exemplu, Teodor Șușman, așa cum îl vedem în fotografia din vremea când era primar în Răchițele. Un altul era Toader Dumitru din Rebra. Îi puteți întâlni pe acest blog.

În Dobrogea rurală a anilor ’40, un astfel de om, demn, se îmbrăca la costum duminica, sau atunci când pleca la târg sau la oraș, încălecând pe cal. Își punea pedant nu numai  cravată, dar și o batistă albă în buzunarul de la piept. Nu era deloc complexat de faptul că e „doar” un agricultor și își punea pe cap cușma de miel ca să știe lumea cu cine vorbește. Asta era imaginea țăranului gospodar de dinainte de comunizare. Aceea a unui tip pe care nu-l puteai lua la mișto. De ce nu mai arată așa oamenii de la țară în ziua de azi? Răspunsul este că fiecare an din cei 50 ai comunismului românesc a smuls din demnitate câte ceva, nu numai hainele, dar câte o bucățică din această demnitate, începând cu libertatea. Libertatea de a munci pentru familia ta, de dimineață până seara, cu încrâncenare, ca să ai de la o zi la alta și de la un an la altul ceva mai mult. Libertatea de a te asocia cu cine vrei tu, mai degrabă cu tatăl, un om la fel de gospodar ca și tine, nu cu orice activist de partid trimis de la județ să trăiască de pe urma ta. Libertatea de a avea 300 de oi, ca în baladă, și, împreună cu tata, vreo 700. Libertatea de a avea 35 de tone de fân în grajd, ca să ai cu ce hrăni animalele iarna. Și tot așa, după cum reiese din procesele verbale întocmite la confiscarea averii, pentru că familia Pițigoi n-a vrut să se bucure de „minunile” colectivizării forțate. Imaginea demnității la 22 de ani este aceasta:

Ion Pițigoi (1945)

Ion Pițigoi, fiul, s-a născut în 1923, toamna, pe 26 octombrie. Nimeni nu și-a imaginat nici o clipă că peste 26 de ani va fi sacrificat,  într-o zi de primăvară, când până la sărbătoarea Învierii mai era doar o lună. După armată se căsătorește, cam pe vremea când poza pentru fotografia de mai sus. O fotografie găsită în noroi, alături de multe altele, după ce din gospodăria părinților săi n-a mai rămas nimic. O fotografie găsită și returnată familiei de săteni, într-un singular și poate ultim gest de solidaritate.

În anii imediat următori, constrângerile statului român condus de comuniști devin din ce în ce mai puternice. În anul 1946, în care Ion Pițigoi devine tată pentru a doua oară, alegerile sunt câștigate de comuniști prin fraude. În Dobrogea se petrec multe altercații violente la care intervin forțele de ordine. Rezultatele reale sunt constatate cu tristețe conspirativă de tovarăși, în timp ce propaganda triumfă invers proporțional cu dimensiunea înfrângerii. În anii următori, partidele politice dispar, liderii lor sunt arestați, apoi regele este alungat, în timp ce toată industria este naționalizată. Peste țăranii care reprezentau 75% din populația României, în anul 1948 urma colectivizarea, prevestită deja de un sistem de cote exagerate cu entuziasm debil de zelul comuniștilor români. În micul sat din Dobrogea, în Saraiu, „munca de convingere” a activiștilor n-a prea avut succes. Chiar dacă, politic, lumea nu comenta prea mult, acceptând situația de facto, totul părea să se oprească atunci când venea vorba despre pământ și animale care ar trebui împărțite cu toată lumea.

În jur, într-o regiune plină de aromâni plecați după 1940 din Cadrilater, mulți dintre ei fiind urmăriți pentru că fuseseră legionari, în fiecare săptămână se auzeau veștile unor noi refugiați în pădurile Babadagului, oameni înarmați, deciși să nu se lase exterminați în pușcăriile comuniste. În anul 1948 existau deja grupuri de haiduci conduse de frații Dumitru și Nicolae Fudulea, Nicolae Ciolacu și mulți alții. Spre sfârșitul anului respectiv, toate aceste căpetenii îl recunosc drept șef pe Gogu Puiu, un tânăr de numai 30 de ani care va cataliza această rezistență, transformând-o într-o adevărată mișcare.

Cine parcurge cu un ochi neprevenit paginile sentințelor din procesele acestor oameni, sau chiar mărturiile supraviețuitorilor, va trece printr-un moment de confuzie, de neînțelegere. În primul rând, Gogu Puiu pare să fie peste tot, în toate satele dobrogene, ținând ședințe în casele liderilor comunităților rurale. Dar și celelalte căpetenii fac același lucru, totul părând la un moment dat un du-te vino continuu, aparent fără rost. Acuzațiile din stenogramele proceselor formulează uneltiri împotriva statului și alte construcții lingvistico-legale aride, din care aparent este greu să dai crezare la ceva. La o privire mai atentă însă, lucrurile capătă sens.

Un exemplu sunt declarațiile lui Nicolae Roșculeț, un mic moșier, cumnat cu Ion Pițigoi. Declarațiile lui, atâtea câte au fost publicate, arată dimensiunea reală a rezistenței din Dobrogea. Afacerile lui se desfășurau și în Constanța, într-un anumit sens era un om de lume. Moșia tatălui său era în satul Casimcea, apropiat de Saraiu, la vreo 30 km. El intră în legătură cu mișcarea de rezistență și le povestește luptătorilor anticomuniști că în apropierea proprietății era un depozit de armament al armatei germane, din timpul războiului. Îngropată în pământ ar avea o cantitate de peste 8.000 de gloanțe și o ladă de trotil pe care le oferă. Asta se întâmpla în septembrie 1948. În realitate, atunci când au dezgropat muniția, au găsit „doar” vreo 3000 de gloanțe  și trotilul amintit, care au fost distribuite în luna aprilie a anului 1949. La percheziție mai avea doar vreo 200 de cartușe. De fapt, toată rețeaua acestei rezistențe se ocupa cu înarmarea celor care nu dispuneau încă de o armă. Dacă cineva avea două puști, una o dădea mai departe. Muniția era împărțită la rândul ei. Membrii organizației cotizau cu bani pentru a acoperi tot felul de cheltuieli, inclusiv trimiterea unor curieri la București (nu am reușit să aflu cu cine țineau legătura, dar cel mai probabil era vorba de atragerea ofițerilor superiori din armata regală, deblocați). Apoi se colectau haine și alimente pentru nucleul mișcării ascunse în pădure. Ședințele pe care Gogu Puiu și prietenii săi le țineau prin toate satele încercau să stabilească ce instituții vor fi atacate mai întâi, ce lideri comuniști din Constanța urmau să fie pedepsiți cu prioritate și, nu în ultimul rând, cum va fi hărțuită Armata Roșie care-și odihnea soldații obosiți după război, violuri și jafuri în unitățile militare din Dobrogea.

Teohari Georgescu, ministrul de interne la acea vreme, confruntat până atunci cu cazuri de o magnitudine mai mică, în Bucovina sau Făgăraș, trebuie să fi fost cuprins de o transpirație rece și de un sentiment de panică atunci când dimensiunea rezistenței dobrogene îi va fi fost dezvăluită de rapoartele Securității. În potopul de acuzații pe care statul român îl arunca asupra acestor luptători, apartenența unora la Garda de Fier era unul dintre cele mai importante capete de acuzare. În fapt, totalitarismul dușmănește de moarte democrația, normalitatea, mai mult decât orice alt „ism” politic și încearcă să contorsioneze ordinea firească a lucrurilor în numele unui ideal impus cu brutalitate. Mijloacele prin care comuniștii urmau să anihileze rezistența etichetată drept un soi de rebeliune legionară nu urmăreau deloc logica ideologiei. Așa încât comanda vastei majorități a măsurilor represive, inclusiv anchetarea, este încredințată unui fost legionar, Nicolae Doicaru, la vremea aceea un tânăr căpitan de securitate decis să-și acopere trecutul prin fapte de arme sub steagul comunismului. În urma uciderii lui Gogu Puiu în vara anului 1949, apoi după răpirea lui Oliviu Beldeanu, șeful grupului care a atacat legația română de la Berna, dar și după regizarea așa zisului proces al sabotorilor de la Canal, reușește să supraviețuiască și în era Ceaușescu de după eliminarea lui Alexandru Drăghici (succesorul lui Teohari Georgescu la șefia MAI). În anii ’70, ajuns general, Nicolae Doicaru devine șeful DIE și superiorul direct al lui Mihai Pacepa. Dezertarea acestuia din urmă îi va fi fatală doar din punctul de vedere al carierei, în anii imediat de după Revoluție îl vom găsi oportunist pe lângă Gelu Voican Voiculescu, probabil în căutarea conturilor lui Ceaușescu. Moartea lui Doicaru survine la o vânătoare, în 1992, ca un accident cu autor necunoscut, acesta fiind împușcat, se pare, cu un glonț în timp ce toată lumea folosea alice. Dacă glonțul a fost unul al răzbunării, pentru suferința nemăsurată pe care a semănat-o în jurul său, nu pot decât să mă bucur. Dacă a fost doar o răfuială între foști camarazi, n-aș putea spune că mă întristez.

Revenind la Saraiu, a doua zi după emiterea decretului care declanșa oficial colectivizarea (decretul 83/ 02.03.1949) prin confiscarea pământurilor și a bunurilor chiaburilor, părinții lui Ion Pițigoi, împreună cu copiii lor minori, sunt deportați. Li se confiscă totul iar ei iau drumul necunoscutului către un domiciliu obligatoriu care nu fusese încă stabilit. În aceeași situație, între anii 1949 și 1952, s-au aflat încă 40.000 de români. Statistic, putem contempla această suferință doar prin numerele trecute în diverse tabele. Ion Pițigoi tatăl, împreună cu familia lui, au fost inițial înghesuiți și ținuți sub severă pază, în subsolul unui cinematograf din Constanța, „Progresul”, azi demolat. De meditat dacă mai pășiți printr-un vechi cinema de provincie. S-ar putea ca podelele vechi să mai mustească încă de lacrimi. Calvarul a continuat cu această stare provizorie, epuizantă, exasperantă, trecând prin Piatra-Frecăței, în Insula Mare a Brăilei, pentru a sfârși mai întâi pe peronul gării din Râmnicul Sărat, zile în șir, fără speranță, până s-a îndurat cineva să-i ia sub adăpostul unui acoperiș. La colectivă lucrurile nu mergeau deloc bine, așa cum este ușor de intuit. Tractoarele erau proaste și nu funcționau drept urmare se găsesc rapoarte ale securiștilor în care se amintește că „La Saraiu se propune „arestarea șefului mecanic Ion Vasile, pentru că s-au gripat șapte tractoare (toate)”.” Directorul GAS-ului este și el anchetat: „La Saraiu, în aprilie 1950, directorul Dumitru Purcărea a fost anchetat pentru c㠄furase 4.725 kg grîu de la însămînțări, pe care l-a dus în GAS și l-a întrebuințat pentru consum, dînd rația de pîine muncitorilor” (ASRI, fond D, dosar 4054). Nu trebuia neapărat să te opui fățiș comunizării, nimeni nu era ferit de teroarea statului, nici măcar oamenii care colaborau.

Ion Pițigoi fiul, cel de pe cal, se alătură mișcării de rezistență în perioada imediat următoare. Contribuie cu 500 de lei și pune la bătaie o ladă cu aproape 800 de gloanțe. Vremea contemplării a trecut, lăsând locul acțiunii. Evenimentele se precipită și acțiunile în forță ale Securității reușesc să îl ucidă pe Gogu Puiu la 18 iulie 1949. Dar asta este o altă poveste… La acea dată, Ion Pițigoi era deja arestat de patru zile (14 iulie) și drumul său către finalul abrupt al vieții tocmai începea.

Procesul începe rapid, după o cercetare violentă și lapidară, cu un dosar care aparent nu spune mare lucru. Câteva ședințe cu membri ai mișcării de rezistență și o ladă cu muniție. Suficient pentru a fi condamnat la 15 ani muncă silnică, într-un lot în care cele mai mari pedepse au fost de muncă silnică pe viață. Era al treilea lot de condamnați dintr-un total de șase în perioada 1949-1950, ordonat descrescător după gravitatea faptelor. Dacă analizăm componența loturilor, încercând să ne imaginăm o ierarhie, Ion Pițigoi ar fi putut ocupa locul unui lider local, fiind în contact cu Gogu Puiu printr-un superior, în cazul de față aceștia erau Gheorghe Tofan și Gheorghe Tomoșoiu, membri mai vechi ai rezistenței. A fost anchetat de un securist pe nume Gheorghe Mihăilă, sublocotenent, și n-ar fi deloc exclus să fi gustat și din torturile lui Nicolae Doicaru. Alături de el, dintr-un total de 29 de arestați, pe lângă Nicolae Roșculeț, cumnatul său, mai erau acuzați încă patru consăteni, pe numele lor: Dumitru Negroiu, Constantin Tudoran, Constantin Mușat și Vasile Oprea. Ultimul a fost achitat de acuzația de participare la organizație, fiind pedepsit la patru ani  închisoare doar pentru deținere ilegală de armă și iese din zona politică a pedepsei. Restul de 27 (în afară de Oprea mai este exonerat de acuzațiile politice și Dumitru Grăjdan, care era orb) vor fi trimiși la Gherla și Aiud să-și ispășească detențiile la sfârșitul anului 1949, în decembrie. Într-unul din trenurile care-i duceau spre închisoare este aruncat și cadavrul unui anume Ion Constantinescu, care nu a supraviețuit torturilor din anchetă.

Procesele în care „Este foarte frumos […] când acuzatul vine şi recunoaşte tot.“ (Gheorghe Gheorghiu Dej) au continuat până în 1960, condamnând, așa cum am scris mai sus, vreo 2.300 de oameni, în legătură cu evenimentele din anii 1948-1949. O medie de 209 condamnări pe an, toate politice. Instrumentarea dosarelor nu avea cum să fie altfel decât lapidară, astfel încât suspiciunile securiștilor că mai există încă multe lucruri de aflat erau dublate de stresul că pedepsele au fost prea blânde. Nu era un caz singular, și în ceea ce-i privește pe haiducii bănățeni lucrurile stăteau la fel. Alexandru Nicolski se exprimă public în acest sens și acuză justiția de prea mare indulgență față de niște „bandiți” și „teroriști”. Ciudat cum niște bandiți puteau să se organizeze într-un număr de atât de mare, de mii de persoane, ca să terorizeze, deși nu există nici un denunț al vreunei persoane private terorizate.

Mai departe, numele lui Ion Pițigoi apare fantomatic în amintirile alor lui. O scrisoare trimisă soției în iarna aceea a anului 1950, în care-i cerea haine groase. Apoi, după mai mulți ani, o veste de la un cunoscut care zicea că l-a văzut în 1950, la Gherla. Ultima amintire a celor deportați despre el este cea a surioarei lui Ion Pițigoi, care avea numai 8 ani în acea primăvară a anului 1949. A mai fost lăsată câteva săptămâni în sat ca să-și termine anul școlar. Pe urmă, autoritățile s-au răzgândit și-au trimis-o înapoi lângă părinți. Își amintește cum Ion Pițigoi cânta, cu o voce foarte frumoasă. Și cum o ridica pe calul din fotografia de mai sus ca s-o ducă la școală.

Pentru Securitatea lui Nicolski și a lui Pintilie existau doar două lucruri nerezolvate. Primul ar fi fost că au mai rămas informații neobținute în anchetă. Al doilea ar fi fost că, odată având toată informația, s-ar fi putut da condamnări mai aspre, eventual la moarte, mai multor deținuți. Alexandru Nicolski s-a decis să rezolve ambele dileme dintr-o singură mișcare. (Update: Ministerul de Interne a decis să-i lichideze pe toți cei condamnați la pedepse mai mari de 15 ani de închisoare). Nicolski obține semnarea de către Gheorghe Pintilie (șeful Securității) a unui ordin de transfer de la Gherla la Timișoara a unui număr de 16 condamnați din Dobrogea, pentru „completarea anchetei”. Mihai Patriciu și Koloman Ambruș, șefii regionali ai Securității Cluj respectiv Timișoara erau oameni de încredere. Dintre cei 16 deținuți incluși în acest transport, 13 făcuseră parte din lotul 3 al celor judecați odată cu Ion Pițigoi. De asemenea, dintre cei patru oameni din Saraiu, condamnați politic, 3 sunt urcați în trenul cu destinația Timișoara. Era 9 martie 1950, ziua mucenicilor martiri. Omul demn, călare pe cal în costum cu cravată și batistă albă în buzunarul de la piept, împlinise 25 de ani în închisoare. Cei 26 de ani i-a împlinit în ceruri, pentru că la exact o lună de la această moarte, pe 9 Aprilie, România ortodoxă sărbătorea Duminica Învierii…

Trenul a ajuns la destinație, dar cei 16 haiduci dobrogeni nu. Ei au fost omorâți undeva pe drum.  (Update: Trenul a ajuns la destinație. Apoi cei 16 haiduci au fost scoși din Penitenciarul Timișoara și uciși într-o pădure de pe Dealul Viilor, pe drumul dintre Lugoj și Făget.) Oficial nu se știe unde au fost asasinați și nici pe unde li se odihnesc oasele. Putem doar să facem presupuneri bazate pe logică, sau mai exact pe logica unui securist, așa cum indică istoricul Marius Oprea. Este puțin probabil să fi fost omorâți pe câmp, între stații. Ar fi însemnat staționare îndelungată și martori incomozi în persoanele ceferiștilor, în plus ar fi lipsit mâna de lucru pentru săparea gropii comune. Cel mai probabil asasinatul s-a comis într-o stație de tren, care putea devia măcar vagonul pe o linie ferită, ducând spre o unitate militară sau, mai bine, spre un lagăr de muncă, ce poate executa chiar lucrări de cale ferată. Așa cum pământul României învelește rămășițele a circa 10.000 de oameni uciși de comuniști fără să fi fost condamnați la moarte, e foarte posibil ca sub terasamentul unei căi ferate din Ardeal, roțile trenului să scârțâie absurd și astăzi peste trupurile celor 16 din loturile dobrogene. O ipoteză plauzibilă este localitatea Vințu de Jos, unde a existat și lagăr de muncă forțată și lucrări la calea ferată executate de deținuți și gropi comune descoperite după 1990. Cine poate ști?

Cel care a descoperit existența acestui „tren al morții”, comparând acte din arhivele Securității, este istoricul Marius Oprea, publicând concluziile sale în ziarul „Cuvântul”, nr. 121-122 din luna mai 1992, apoi reluându-le în volumul „Banalitatea răului – O istorie a Securității în documente, 1949 – 1989″, 2002, Iași, editura Polirom, pag.327. Este vorba de un tabel datând tocmai din 1956, cu nume „de indivizi care au fost identificați la diferite Penitenciare în registrele matricole și care au fost executați în perioada anilor 1949-1950″. Un tabel care strânge în coloanele sale 54 de nume ale unor oameni asasinați. Cei 13 dobrogeni sunt „vecini” și în registrul stării civile al orașului Timișoara, cu numerele de ordine ale „certificatelor de moarte” (așa se numeau atunci) de la 109 – 124, toți fiind declarați decedați de TBC în aceeași zi de 10 martie 1950, o dată la care ar trebui să adăugăm în lista de oameni morți și moartea demnității, cel puțin așa cum era cunoscută ea în vremea aceea. Tabelul a folosit pentru a se putea confecționa sinistrele certificate false, întrucât familiile celor uciși nu mai știau nimic despre rudele lor, iar legea obliga statul să informeze familiile deținuților, fie ei și politici, în cazul decesului. Cât despre Ion Constantinescu, cel mort în anchetă, și el a fost trecut în aceeași serie de certificate, deși se mai emisese și cel corect din 28 februarie 1950. Familia sa le-a primit pe ambele într-o oribilă corespondență oficială, corectată abia la sfârșitul anului 1965…

Din lotul de 29 de arestați, din care făcea parte și Ion Pițigoi, 27 au primit condamnări politice. Din cei 27 de condamnați, 13 au fost asasinați în „trenul morții”. Iată în continuare lista celor 16 eroi uciși în noaptea de 9 spre 10 martie 1950, în ordinea numerelor de ordine ale certificatelor de deces:

109 – Manea Duțu – avea 48 de ani, din Târgușor, jud. C-ta, cârciumar, lotul 3, 25 ani
110 – Nicolae Dobromir – avea 42 de ani, din  Casimcea, jud. Tulcea, lotul 3, 20 ani
111 – Ioan Filip – avea 45 ani, din Dunărea, jud. C-ta, învățător, lotul 3, 15 ani
112 – Gheorghe Gușiță – avea 46 ani, din Casimcea, jud. Tulcea, lotul 3, 15 ani
113 – Alexandru Gogu – avea 39 ani, din Beidaud, jud. Tulcea, țăran, 15 ani
114 – Constantin Lache – avea 37 ani, din Sahom (Grecia), țăran, 15 ani
115 – Iordan Nicolau – avea 45 ani, din Casimcea, jud. Tulcea, agricultor, lotul 3, 18 ani
116 –  Dumitru Negroiu  – avea 39 ani, din Saraiu, jud. C-ta, perceptor, lotul 3, 25 ani.
117 – Ioan Pițigoi – avea 25 ani, din Saraiu, jud. C-ta, țăran, lotul 3, 15 ani
118 – Nicolae Roșculeț  – avea 30 ani, din Constanța, moșier, lotul 3, 25 ani
119 – Stere Stercu  – avea 44 ani, din Casimcea, jud. Tulcea, țăran, lotul 3, 20 ani
120 – Constantin Tudoran  – avea 34 ani, din Saraiu, jud. C-ta, țăran, lotul 3, 15 ani
121- Ioan Topîrceanu  – avea 45 ani, din Târgușor, jud. C-ta, țăran, lotul 3, 15 ani
122 – Gheorghe Tomoșoiu  – avea 42 ani, din Casimcea, jud. Tulcea, țăran, lotul 3, msv
123 – Gheorghe Tofan  – avea 41 ani, din Sâmbăta Nouă, jud. C-ta, învățător, lotul 3, 17 ani
124 – Marin Cenușe – avea 38 ani, din Baia, jud. C-ta, plutonier-major de Miliție, 15 ani

În final, îmi permit să formulez două ipoteze legate de rezistența anticomunistă în contextul celor de mai sus, care, dacă nu sunt greșite, ar putea pune o nouă perspectivă asupra evenimentelor din acei ani, încercând să le explice.

1. Aceste crime (nu poate fi vorba despre execuții întrucât nu erau condamnați la moarte) rezolvau de urgență ambițiile represiunii de a fi cât mai „necruțătoare în lupta cu dușmanii de clasă”. Sub pretextul aflării unor lucruri nedeclarate în anchetă pentru a putea fi apoi condamnați la moarte, se „ardeau” etapele și se trecea direct la asasinat. Probabil că inconvenientul era că nu se putea face publicitate în propaganda oficială a vremii pentru că un număr atât de grotesc de mare de motivații de tip „fugă de sub escortă” ar fi fost prea gogonat chiar și pentru ziarul „Scânteia”. Legalitatea putea să cadă și pe locul doi, deși abuzurile nesfârșite de acest tip nu puteau continua oricât. Este posibil ca aceste ambiții și impedimente să fi stat la baza unei alte monstruozități a regimului concentraționar românesc, reeducarea, cunoscută și sub numele de „Fenomenul Pitești” (incorect, pentru că reeducarea a avut loc și la Gherla și la Aiud și la Suceava, de unde a început). Sub pretextul transformării în comuniști a deținuților politici, li se cerea acestora să „se rupă de trecut”, fiind forțați prin tortură să declare lucrurile nespuse în anchetă. Suferințele acestor torturi administrate chiar de către deținuți considerați deja reeducați erau atât de mari, încât mărturisirile victimelor sunt pline de fantasmagorii în care se recunoștea orice li se sugera, mergând până la declararea de tancuri îngropate în livada din spatele casei unde locuiau înainte de arestare. Reeducarea violentă a început spre sfârșitul anului 1950. Nimeni nu a fost eliberat mai devreme din pușcărie pentru că ar fi fost reeducat. Experimentul carceral a fost la rândul său un eșec, provocând traume monstruoase subiecților săi.

2. În România anilor ’50 au fost parașutați mai mulți legionari, antrenați de serviciile secrete franceze, britanice și americane să organizeze rezistența anticomunistă. Întrucât NKVD-ul avea un agent infiltrat în serviciile secrete britanice, Kim Philby, toate aceste operațiuni au fost deconspirate și parașutiștii au fost capturați practic imediat. În documentele Securității, reluate apoi propagandistic de câteva filme sau cărți „polițiste”, entuziasmul autorităților românești în fața acestor capturi a creat acestor luptători imaginea unor ageamii naivi. Poate că unii așa și erau. Gogu Puiu a urmat o schemă asemănătoare de pregătire, dar eu bănuiesc că el a evitat parașutarea fie din intuiție, fie din cauza fricii de avion sau de săritura cu parașuta. Cert este că el a venit în țară cu trenul, în 1947. A fost arestat pentru trecerea frauduloasă a frontierei și închis pentru un an. Este foarte posibil ca agentul Kim Philby să nu fi cunoscut identitatea celor trimiși în România, în fond nu era mai importantă decât datele și coordonatele de lansare. Un avion angajat într-o astfel de operațiune trimitea luptători și în Bulgaria și în România și în Ucraina, cu aceeași cursă. Rezultatele erau și ele identice, toți fiind capturați imediat. Dacă presupunerea mea este corectă și Gogu Puiu făcea parte din aceleași detașamente, ne-am putea face cu greu o imagine despre cum ar fi evoluat lucrurile în cazul în care nu ar fi existat trădarea. Dacă un singur om a reușit să mobilizeze peste 2.000 de oameni, conducând rezistența din două județe, oare cum ar fi fost situația dacă era multiplicată de vreo 20 de ori, cam câți parașutiști au fost în total? Oare ce ar fi făcut Teohari Georgescu dacă s-ar fi văzut confruntat cu 40.000 de oameni înarmați din 40 de județe? Nu vom ști niciodată dar merită să ne închipuim, măcar pentru a alunga un pic din tristețe…

Bibliografie:

1. Marian Cojoc – Rezistența armată din Dobrogea 1945-1960, Institutul de Studiu al Totalitarismului, București, 2004
2. Nicolae Ciolacu – Haiducii Dobrogei
3. Constantin Ionașcu – Rezistența anticomunistă din Dobrogea,  Fundația Academia Civică, București, 2011
4. Marius Oprea – Banalitatea răului – O istorie a Securității în documente, 1949 – 1989, Polirom, Iași, 2002
5. Dorin Dobrincu – Listele mortii. Detinuti politici decedati in sistemul carceral din Romania potrivit documentelor Securitatii, 1945-1958, Polirom, Iași, 2008
6. Arhiva familiei lui Ion Pițigoi.