Dinu Patriciu (1950 – 2014)


Ei voleva regnare sul mondo,
obbliando Colui che nel ciel
segna agli astri il cammino fedel.
L’orgoglio immenso fu,
fu l’error suo profondo!

(Giuseppe Verdi: Don Carlo)

Dinu Patriciu a avut o personalitate ieșită din comun, larger than life, imposibil de judecat după criterii maniheiste.

DP1

Lumea afacerilor este plicticoasă pentru cei care nu fac parte din ea. Dar există în afaceri și o latură epică, în cazul unor reușite extraordinare, altfel nume precum Ford, Rockefeller sau, mai recent, Jobs n-ar însemna nimic.

În România ar fi trebuit ca povestea unei corporații precum Rompetrol să devină un case study de predat la MBA. În 1998, Rompetrol era o companie de servicii petroliere deținută de stat, care avea o cifră de afaceri anuală de 30 milioane de dolari. În 2007, grupul Rompetrol, din care făceau parte acum și rafinăriile Vega și Petromidia, ajunsese la o cifră de afaceri de 7 miliarde de dolari anual. De 233 de ori mai mult decât în 1998. Pentru comparație, în același an, 2007, cele două mari companii de telefonie mobilă, Orange și Vodafone, abia se apropiau de un miliard de dolari. Ce înseamnă o asemenea cifră de afaceri? Nimic altceva decât locuri de muncă pentru aproape 10.000 de oameni, un aport imens la bugetul de stat, prin plata de taxe, impozite, accize (sper că știți că, atunci când cumpărați carburant, jumătate din prețul pe care-l plătiți sunt de fapt taxe). O asemenea creștere în mai puțin de un deceniu ar fi trebuit să fie un exemplu al performanței capitalului românesc. Nu s-a întâmplat așa ceva, dimpotrivă, acest succes a declanșat demonizarea antreprenorului român. Toate relele din România păreau să aibă o singură cauză: Patriciu. În momentul în care Rompetrol a fost vândut, demonizarea a atins paroxismul.

O evoluție precum cea a grupului Rompetrol, prima multinațională privată românească, având reprezentanțe în Franța, Spania, Elveția, Bulgaria, Albania, Ucraina, Moldova, nu putea să apară decât sub conducerea unui vizionar. Numai un astfel de om putea să-și atragă și norocul alături de muncă. A vândut corporația în cel mai inspirat moment posibil: atunci când prețul era maxim, iar criza economică mondială tocmai urma să se declanșeze.

Dinu Patriciu a întâmpinat criza având o avere uriașă, toată numai lichidități. Oricât de mult ar fi putut scădea valoarea imobliarelor sau a acțiunilor, el n-a pierdut nimic. Era stăpânul lumii. Viziunii antreprenoriale i s-a adăugat nostalgia după o Românie dispărută. O Românie interbelică, în care oamenii simpli citeau împreună ziarul Universul și își făceau cumpărăturile de la băcănia din colțul străzii. Avea acum și finanțele pentru a-și alimenta această nostalgie. Reducerea consumului populației a făcut ca lanțurile de hypermarket-uri să piardă foarte mulți bani. Criza profundă a presei românești, canibalizată de numeroasele posturi de televiziune, putea crea ocazia unui succes în această lume. Au urmat investiții de sute de milioane de euro și crearea a mii de locuri de muncă. Ziarul Adevărul, odată ce nu a mai fost dublat de cărți și filme vândute la pachet, s-a prăbușit; fără inserturi, era  o publicație care se pierdea în mulțimea neinteresantă de cotidiene care își copiau unele de la altele aceleași știri pe care publicul le știa deja de la televizor. Lanțul de băcănii s-a împotmolit sub povara creditelor necesare unei dezvoltări fulminante (aproape 1000 de magazine deschise în mai puțin de doi ani). Azi toate hypermarket-urile s-au reprofilat tocmai pe această piață deschisă de Dinu Patriciu. A dat faliment cu propriul său concept, deși i-a demonstrat validitatea (pe care timpul va continua să o confirme).

Învins în afaceri, bolnav, ostracizat de clasa politică din România, Dinu Patriciu s-a retras la Londra, departe de nebunia națională. Acum s-a retras definitiv și din viață.

A fost un prinț. Câștiga bani cu nonșalanță. Nu-și afișa bogăția cu ostentație, ci cu eleganță. Caritatea o făcea la fel de discret. Despre multele burse pe care le oferea s-a aflat mai mult atunci când le-a sistat decât în anii în care le-a acordat. Despre alte donații sau finanțări lumea află abia acum.

Era timid când vorbea în public sau la TV, părând un tip mult mai dur decât era în realitate. Cei care i-au fost apropiați îi cunoșteau adevărata natură: un om relaxat, care fascina prin discursul pasionat despre proiectele lui, o permanentă sursă de inspirație pentru colaboratorii săi care-l adulau fie din servilism, fie din sinceră admirație. Și un zâmbet căruia nu-i putea rezista nimeni.

Ar fi multe de spus, dar mă opresc. Din păcate, de aici încolo, despre Dinu Patriciu se va vorbi numai la timpul trecut. Dumnezeu să-l ierte.

El voia să conducă lumea,
uitându-L pe Cel Ce din cer
arată astrelor calea.
Orgoliul imens îi fu,
Eroarea lui, profundă! 

(Giuseppe Verdi: Don Carlo)

Anunțuri
Galerie | Acest articol a fost publicat în Anunt și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Dinu Patriciu (1950 – 2014)

  1. alexiavasilescu zice:

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s