Fortul 13 și Valea Piersicilor

Pe o vreme caniculară (36 grade) am ajuns la Fortul 13 Jilava, fosta închisoare politică. Nu știu care este cel mai potrivit moment pentru o vizită aici, dar faptul în sine că răcoarea zidurilor te pune la adăpost de pârjolul unei veri din Bărăgan te face să te simți vinovat de impietate. Nu e locul unde să te simți comfortabil, ca un turist. Probabil că devine cumplit atunci când afară sunt mai puțin de 15 grade. Altfel, umezeala și răcoarea se simt și dincolo de ziduri, chiar și când afară e secetă.

Practic, toți cei despre care am scris pe acest blog au trecut pe aici, pentru că traseul deținuților politici din România respecta o regulă de fier: deplasarea spre locul de detenție, după pronunțarea pedepsei, se făcea printr-un stagiu la Jilava. De asemenea, toate transferurile de deținuți de la un penitenciar sau colonie de muncă la alt penitenciar sau lagăr se făceau obligatoriu cu o oprire la Jilava. Cea mai mare parte a execuțiilor condamnaților la moarte erau duse la îndeplinire tot aici, într-un loc numit „Valea Piersicilor”. Sigur, cei care au pierit prin munții României n-au mai avut de îndurat și regimul penitenciar de la Jilava.

Între anii 1882 – 1890, Bucureștiul a fost înconjurat de o linie de fortificații, amplasate pe traseul șoselei de centură de astăzi. Au fost construite 36 de forturi (18 forturi propiu-zise și 18 baterii intercalate între ele, bateriile fiind constructii mai mici), dintre care vreo 30 au supraviețuit până azi, chiar dacă au fost practic abandonate în timpul Primului Război Mondial, din cauza progresului tehnologiei militare care le făcea inutile. A fost un proiect inițiat de regele Carol I și a costat o sumă enormă, cca 620 milione de euro în banii de astăzi. Unul dintre aceste forturi, Nr. 13, de la Jilava, a fost însă folosit ca închisoare până în 1973. Până la un punct, există asemănări cu cetatea de la Alba-Iulia.

Fortul 13 Jilava face parte din patrimoniul istoric al Bucureștiului și, după aproape 25 de ani de la căderea comunismului, în absența unui muzeu al comunismului, este luat în considerare pentru o asemnea destinație. Doamna comisar șef de penitenciare Dana Cenușă crede în viabilitatea unui asemenea demers. Sunt norocos: un om din sistem îmi este ghid prin această fortăreață inspirată din proiectele cetăților moderne ale sec. XVIII-XIX, un proiect formidabil pentru Bucureștiul din acea epocă, transformată mai târziu într-o închisoare sinistră. Cert este că de ani de zile fortul este igienizat și drenat permanent, e un demers încet, dar rezultatele se văd. Nu este vorba de a-l face primitor, ci pur și simplu de a face posibilă vizitarea lui.

Istoricul Cosmin Budeancă îmi completează explicațiile arătându-mi detalii ale celulelor. Sunt sinistre și acum, dar în anii ’50, umezeala omniprezentă și atmosfera creată de supraaglomerare și de prezența gardienilor rudimentari făcea ca acest loc să fie un coșmar.

O primă imagine impresionantă este cea unui foarte lung coridor, cu celule de o parte și de alta. Celulele sunt mari și erau supraglomerate tot timpul.

Închisoarea Jilava

Radu Preda, noul președinte executiv al IICCMER, este și el la prima lui vizită aici. Sunt sigur că, pentru un teolog, semnificația acestui spațiu carceral în care una dintre primele camere vizitate este cea în care a murit Monseniorul Ghika, este profundă. Îl văd găsindu-și cu greutate cuvintele la început, din ce în ce mai curios apoi, odată ce prima impresie a fost consumată. „Un muzeu al comunismului trebuie să fie o vitrină didactică a cercetării istorice care se face la Institut”.

Că va exista sau nu un muzeu al comunismului nu știu, dar eu sper că da. Sigur este că, la un sfert de secol de la sfârșitul comunismului din România, acest muzeu nu există încă. Că un asemenea muzeu ar trebui să fie în centrul orașului, acolo unde este și viața capitalei țării, sau într-o închisoare de lângă București mi se pare de un interes secundar în absența lui.

Despre victimele comunismului se poate vorbi foarte mult. Și s-a vorbit. S-a scris, enorm. Dar trebuie să vezi cu ochii tăi, ca să înțelegi.

Valea Piersicilor. Aici au murit Toma și Petre Arnăuțoiu, membrii grupului lui Ion Gavrilă, printre mulți alții. În spațiul acestei văi, destul de vast, a fost construit un IAS al închisorii, astăzi desființat. În capătul văii se află locul propriu-zis al execuției. Pe peretele din spate, năpădit de vegetație parcă dintotdeauna, încă se mai văd urmele gloanțelor…

Valea Piersicilor

Fiind în afara fortului, căldura este copleșitoare pe vremea asta. Găurile din zid mă amuțesc. Aici se va ridica un monument, dar, mai întâi, clădirile fostului IAS vor fi demolate. Faptul în sine că una dintre aceste clădiri se află practic chiar pe locul execuțiilor, la 2 metri distanță de peretele găurit de gloanțe, mi se pare de-a dreptul o încercare a sistemului din vremea comunismului de a ascunde sub preș un râu de sânge…

Restul impresiilor le puteți citi pe blogul „Despre Opera”.

Valea Piersicilor – vedere generală

 

Publicitate