Tezaurul românilor

Tezaurul României de la ruși este o temă recurentă în media românească și în mentalul colectiv din 1990 încoace. S-au făcut emisiuni, talk-show-uri, documentare și milioane de plângeri prin comentarii și rețele sociale privind păgubirea României de bogățiile ei. Pe lângă faptul că majoritatea românilor habar n-au care este situația exactă a acestui tezaur, mă uimește într-o măsură și mai mare dubla măsură cu care se raționează pe marginea acestui subiect.

1. Istorie

În timpul Primului Război Mondial, România a fost aliată cu Imperiul Rus. În urma înfrângerilor trupelor românești în fața germanilor și bulgarilor, guvernul și Casa Regală s-au retras în Moldova. Cum familia regală era înrudită cu Romanovii, iar România și Rusia erau aliate, a existat o logică a trimiterii tezaurului României la Moscova în decembrie 1916. Un an mai târziu, bolșevicii răsturnau ordinea socială din Rusia, iar după terminarea războiului au înapoiat României doar o parte din tezaur. Tezaurul României se poate privi ca fiind compus din trei mari serii de valori: obiecte de patrimoniu (reprezentate în primul rând de „Cloșca cu puii de aur” de la Pietroasele, dar și documente vechi, odoare bisericești etc., pe scurt, obiecte la a căror valoare materială concretă se adaugă o valoare istorică inestimabilă), hârtii de valoare (titluri de proprietate, acțiuni, gajuri, ipoteci etc.) și o cantitate concretă de aur aur (91 tone – monezi, 2,4 tone – lingouri despre care se spune că ar valora cca. 3,2 miliarde de euro).

În 1935, URSS a înapoiat hârtiile de valoare și o parte dintre obiectele istorice (hrisoave, odoare bisericești). În 1956, URSS înapoiază și tezaurul istoric („Cloșca cu puii” e cel mai reprezentativ obiect, dintr-o colecție de aproape 40.000 de piese, care includeau și tablouri de Grigorescu, bijuterii etc.). În 2008, s-au început demersurile pentru restituirea aurului concret, negocierile au reușit în teorie, dar au eșuat în punerea lor în practică, nu doar din vina Rusiei ci și din motivații românești nelămurite încă.

Sigur, nu s-a făcut dreptate până la capăt. Sigur, orice român onest, dacă i se cere părerea, îți va repeta o jelanie pe care ai mai auzit-o de nenumărate ori până acum.

2. Dublul standard al național-comunismului

Timp de 30 de ani, dar cu rădăcini care ajung până la începutul secolului XX, România a practicat de prin 1960 și până în 1989 o propagandă naționalistă. O națiune nici prea mare, nici prea mică, dar care nu a contat foarte mult în marea istorie europeană și-a văzut satisfăcute orgoliile de către o istoriografie mistificată, care a produs niște șabloane mult îndrăgite de românul dispus să discute istorie la un grătar cu mici și bere: teoria celui de-al treilea vinovat. Românii s-au apărat mereu, n-au cucerit pe nimeni, ei au rezistat în fața marilor imperii de la Răsărit (în timp ce Occidentul construia catedrale), Brâncoveanu a murit pentru credință, Mihai Viteazu a fost un vizionar unionist, continuând visul unionist al lui Burebista și multe altele. Atâta ne-am învățat să punem suflet pentru istoria țării încât am uitat de noi. E ceea ce comunismul cerea cu insistență de la oamenii muncii: abnegație, negarea sinelui, uitarea propriilor nevoi, în favoarea marilor idealuri.

Colectivizare

Că bolșevicii ruși nu au vrut să restituie tezaurul nu miră pe nimeni. Cum nu miră pe nimeni că, în mod similar, comuniștii români au confiscat proprietatea privată. În primii ani de comunism, s-au naționalizat toate industriile private, s-a colectivizat agricultura prin confiscarea terenurile aflate în proprietate privată, s-au confiscat case, utilaje, atelaje, mașini, orice proces politic încheiat cu o condamnare la închisoare se completa și cu confiscarea averii, de preferință confiscarea totală. Fiecare familie din România a pierdut un tezaur.

Demolări

Fie că unui țăran gospodar i s-au confiscat caii și plugul în anii ’50 – era tezaurul lui, pe care l-a pierdut. Că i s-a demolat casa în anii ’80 pentru sistematizarea unui orășel – un alt tezaur a fost furat, ba chiar risipit. Că i s-au confiscat bunurile unui cetățean care a emigrat – România comunistă s-a căpătuit cu încă un tezaur privat. Pentru a nu-și vedea tezaurul cultural risipit și pierdut în bătaie de joc, elita intelectuală și-a donat tezaurul: Palatul Mogoșoaia, Muzeul Simu, Muzeul Zambaccian, Muzeul Storck etc. Statul comunist a primit aceste acte de filantropie forțată cu dispreț. Dacă bunurile au reușit să reziste timpului, bine, dacă s-au degradat, cum a fost cazul Muzeului Simu, nici o problemă, să se ducă pe pustii.

După Revoluție, oamenii au cerut statului român să li se restituie tezaurul. Ce-a făcut România în 24 de ani? A restituit cu parcimonie, inventând mereu și mereu tot felul de piedici pentru a nu mai da înapoi ce a furat, ce a poprit, ce a samavolnicit. A încercat să scoată un profit și de pe urma suferinței. Procesele de restituire durează cu anii. Repunerile în posesie sunt de multe ori penibile și greșite, ca să nu mai amitim de odioasele cesionări de drepturi litigioase care au făcut de atâtea ori ca bunurile recuperate să rămână tot torționarilor transformați peste noapte în oameni de afaceri. A restituit statul român casa familiei Arnăuțoiu? Nu. Dar pe cea a lui Teodor Șușman? Măcar terenul, căci casa a fost demult distrusă. Nici vorbă. Și nici nu are de gând să o facă, deși cele două familii au pierdut averi și vieți în fața comunismului.

Sfârșitul Muzeului Simu

Paradoxal, în ciuda faptului că practic fiecare familie de români a fost direct afectată de aceste confiscări de tezaure private, urmate de nerestituirea tezaurelor private, românii privesc această samavolnicie mai degrabă resemnați. Nu e nici o cauză, nici o petiție, nici o demonstrație, nici o sensibilizare a opiniei publice care să se compare măcar puțin cu marea plângere pentru tezaurul României de la Moscova. Inutil să adaug că, în aceste condiții, nici media românească nu debordează defel de materiale pe această temă, mult mai importantă în fapt, a tezaurului personal, pierdut în comunism, nerestituit în democrație.

Înainte de a suspina pentru lingourile de aur de la Moscova, ar fi bine să vă gândiți la ce ați pierdut și nu știți să cereți înapoi. Înainte de a vă indigna că statul român nu primește înapoi 90 de tone de aur, ar trebui să vă întrebați ce are de gând să facă statul român cu aurul acesta. Credeți că-l va împărți populației? Va scădea prețul benzinei? Se vor construi autostrăzi cu acest aur? Mai degrabă nu. Mai degrabă nu vom ști niciodată precis ce se va întâmpla cu aurul respectiv, odată repatriat.

Dar ne imaginăm că această problemă a statului român ne doare. Uitând să ne mai doară ceea ce fiecare dintre noi a pierdut, furat de către statul comunist. Rănile acelea le considerăm cicatrizate de multă vreme. Meditați, demnitatea este individuală, nu națională. Și nici nu poate exista o așa zisă demnitate națională, dacă națiunea e compusă din indivizi fără demnitate. Recăpătați-vă propria demnitate, abia pe urmă începeți să lăcrimați la problemele globale ale tezaurului statului român…