Cum a ciuruit istoria comisarul Moldovan (II)

Continuare a articolului precedent.

Partea a doua: „Nu știam că doare așa”

Eroii filmelor polițiste comuniste din seria „Comisarul” sunt inspirați din comisarul Eugen Alimănescu, căruia național comunismul de tip securist din România i-a construit o adevărată legendă de justițiar. Imaginea polițistului care împușcă mortal gangsterii fără să-i mai aducă în fața tribunalului a avut foarte mare succes la public. Așa cum super eroii Marvel sau DC Comics au apărut în SUA în anii ’40, într-o perioadă în care războaiele Mafiei cu FBI-ul erau de mare actualitate, la fel în România postdecembristă, descoperind în capitalismul sălbatic atât libertatea cât și corupția, publicul românesc avea nevoie de un simbol. Dacă în anii ’70, comisarul Miclovan/Moldovan umplea nevoia de entertainment de serie, oferit la schimb pentru o doză subtilă de manipulare ideologică, după 2004, pe fondul unei guvernări considerate de multă lume drept o culme a corupției, imaginea comisarului Alimănescu a umplut nevoia de modele de incoruptibili, cauționând și promovând filmele lui Sergiu Nicolaescu. Și totuși, cine a fost în realitate comisarul Eugen Alimănescu?

Singura informație aparent exactă este aceea că Eugen Alimănescu s-a născut pe 26 iulie 1916 la Slatina, apoi totul se pierde în deja banalele aproximări din presa românească. Insist asupra acestei date de naștere, întrucât la CNSAS data nașterii este necesară dacă vrei să obții dosarul unui securist.

Cronologia aproximativă nu se oprește aici. Cică ar fi fost un funcționar care a luptat pe frontul de est în Al Doilea Război Mondial. Revenit în țară într-un an nespecificat, el devine inițial informator al Poliției sau al Siguranței (confuzia este probabil intenționată) și în cele din urmă ajunge comisar-șef al unei proaspăt înființate brigăzi speciale denumite „Fulger”. Urmează cazuri de criminalitate rezolvate prin împușcarea mortală a gangsterilor. Nu se precizează anii, dar una dintre cele mai suculente „enigme” îi are drept protagoniști pe doi criminali cu nume ridicole, Cairo și Voinescu, ajunși subofițeri de poliție, fiind, se pare, protejații lui Teohari Georgescu, pe care-l cunoscuseră în închisoare. Este destul de clar că evenimentele au loc după război, când Teohari ajunsese în Ministerul de Interne (imediat după 23 august 1944) ca subsecretar de stat, poziție oficializată ca ministru de interne din 6 martie 1945 până în 1952. Cei doi subofițeri tocmai dădeau o spargere la o bancă, au fost surprinși de teribilul comisar și s-au împușcat reciproc pentru a nu cădea în mâinile poliției. Cel mai probabil aceasta era versiunea oficială din raportul comisarului care tocmai sufla ușor fumul ce ieșea de pe țeava revolverului cu care-i executase.

Pe scurt, în câteva luni sunt lichidate peste 40 de bande de infractori, se operează peste 1000 de arestări, iar numărul morților nu este cunoscut publicului. Presupunând că Alimănescu și-a început cariera undeva la începutul anului 1945, statistica de mai sus ar fi justificarea înaintării sale la gradul de comisar-șef la 15 octombrie 1945, de către secretarul general MAI Levente Mihai (foarte posibil să fie ministrul comerțului din anii 1962 – 1965).

Nume pitorești de interlopi sunt înșirate apoi în această construcție a soclului statuii super eroului român (Berilă, Cap de Fier, Cairo, Argintaru, Hitler, Balaurul etc.). Ciudat, majoritatea celor împușcați de el sunt spărgători în primul rând, mai puțin criminali odioși.

În realitate, la 24 august 1944, Regele Mihai I semna Decretul 1624/1944 privind amnistia generală politică, militară și agrară, document pe care cu emoție dar cu eleganța gestului, pe care o impunea momentul istoric, Lucrețiu Pătrășcanu i-l punea în față, pe birou. Un decret care punea în libertate în primul rând pe comuniștii români închiși în lagăre, dar de care au profitat cât se poate de plauzibil și o serie întreagă de interlopi. Să nu ne pripim cu concluziile, într-un moment în care România era ocupată de Armata Roșie pe picior de război nu era deloc înțelept să-i reții pe comuniștii ilegaliști în lagăre de muncă.

În vremuri de război, legile sunt mai dure față de infractori și așa se poate explica apariția unei brigăzi care, operând la limita legalității, elimina din jocul terorii pe profesioniștii acesteia, gangsterii adevărați. Este foarte posibil ca ordinea publică să fi fost alibiul perfect pentru ștergerea urmelor oricărei asocieri a membrilor unui partid clandestin cu lumea interlopă, de ale cărei mărturii și șantaje aveau cea mai puțină nevoie. O asociere naturală dacă ne gândim măcar o clipă că, în anii războiului, lupta pentru supremație în PCR depășise cadrul congreselor și trecuse hotărât la tranșarea disputelor cu ranga, așa cum a fost cazul lui Ștefan Foriș, asasinat de proprii săi tovarăși, în 1946. Se spune că tâlharii români obișnuiau să arunce câteva vorbe în rusește victimelor pe care le jefuiau, pentru ca suspiciunile să cadă asupra soldaților sovietici chiar mai mult decât era cazul. Ceva trebuia făcut.

Se mai spune în dulceag-amăruia operetă că Alimănescu și-ar fi găsit sfârșitul în momentul în care inflexibilitatea lui privind dreptatea ar fi intrat în coliziune cu autorii unei spargeri date la o casă boierească din Sinaia, care n-ar fi fost altceva decât niște militari sovietici pe care i-ar fi împușcat, mai departe singura ieșire posibilă din scenă fiind gulagul, unde i se va pierde urma, presupunându-se că ar fi fost asasinat prin defenestrare dintr-un tren. Dar nu-i așa. Lucrurile nu s-au sfârșit deloc în acest mod.

În viața reală, mai mult amară decât dulceagă, fără replici memorabile, ci plină de împușcături și sânge, Alimănescu este mai degrabă un criminal în serie ascuns după legitimația de polițist. Lipsa oricărei ezitări în a lua viața cuiva, fie el și un hoț de case de bani, îi deschide și lui, dar și noii puteri de la București, oportunități pline de beneficii. Să mai spun că, în 1948, o divizie a NKVD, numită SMERȘ (Smert’ șpionam – Moarte spionilor) înființa în România o unitate omoloagă, numită Brigada mobilă, condusă de Alexandru Nicolski. Dacă Brigada volantă „Fulger” făcea parte din această Brigadă mobilă, sau va fi fost un embrion al acesteia nu pot decât să speculez, dar un lucru e clar: în acei ani, nume aparent normale ascundeau ape foarte adânci.

Există două versiuni despre trecutul lui Alimănescu de dinainte de poliție/miliție. Opereta comunistoidă „oficială” îl suprapune și mai departe peste imaginea lui Eliott Ness, făcându-l contabil sau funcționar „care a lăsat stiloul pentru revolver”. Contemporanii săi susțin însă că ar fi fost un infractor de drept comun, chiar unul de anvergură, introdus de PCR în rândurile poliției. Epopeea luptei cu mafioții dâmbovițeni, oricât de interesantă ar fi, nu poate ascunde faptul că omul era un tip foarte dur ca polițist. Ceea ce a făcut apoi, în uniforma de maior de securitate, indică faptul că, în realitate, Alimănescu este un caz de patologie. Iar presupusa lui activitate militară pe frontul de est nu demonstrează nimic. Și Nicolae Maromete și Pavel Aranici luptaseră în URSS, asta nu l-a împiedicat pe primul să devină unul dintre cei mai siniștri gardieni ai lagărelor comuniste (atât de faimos încât a ajuns personaj de folclor – La Chilia în port), iar pe al doilea să conducă o groaznică represiune împotriva rezistenței din munți.

Una dintre personalitățile extrem de interesante din România începutului de secol XX, desigur, azi complet necunoscut, a fost Gherman Pântea (1894-1968). A fost un militar din Basarabia, pendulând politic între Țar și bolșevici, dar votând, ca deputat, pentru Unirea cu România din 1918, primar al Chișinăului în trei rânduri, în fine, membru al PNL și primar al Odessei în 1941, opunându-se masacrării evreilor și deportărilor în Transnistria, pe scurt un om a cărui viață ar trebui să fie mult mai cunoscută. Din cauza activității sale la Odessa a fost, așa cum e ușor de ghicit, suspectat de crime de război și arestat, fiind eliberat în 1955 ca nevinovat. Episodul arestării sale se petrece în 1949 și este relatat astfel în cartea lui Ion Constantin, Gherman Pântea între mit şi realitate, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti – 2010, pag. 143-144:

Înainte de a părăsi domiciliul familial, Pântea s-a înţeles cu soţia ca aceasta să răspundă oricui întreabă că e plecat în provincie, dar nu ştie unde anume. De la locuinţa lui Crihan, Pântea mergea în oraş şi se întâlnea frecvent cu Constantin Vidraşcu, Elefterie Sinicliu şi alţi prieteni, la domiciliul unui ardelean, fost comerciant de vinuri. Fiind informat de un prieten „de la Securitate“ că e căutat pentru a fi arestat, timp de o lună de zile el n-a mai călcat pe la acel ardelean, bănuind că această gazdă e descoperită. A aflat de arestarea lui Sinicliu şi „cam peste 3 zile, s-a decis să telefoneze ardeleanului ca să mai afle noutăţi în legătură cu urmărirea sa. Acesta i-a răspuns să vie imediat acolo să-i comunice ceva important. Pântea s-a dus, Ardeleanul l-a întâmpinat în faţa casei, s-a apropiat de dânsul şi i-a dat mâna şi în acea clipă 4 inşi au pus mâna pe dânsul şi l-au împins în maşină“. Nu mică i-a fost surpriza lui Pântea când l-a recunoscut printre cei 4 indivizi pe fostul comisar de poliţie Eugen Alimănescu, îmbrăcat acum în uniformă de maior, întrucât fusese „recuperat“ în rândurile noii „miliţii populare“, aflate tocmai în curs de constituire. Acesta, îmbrâncindu-l şi înjurându-l trivial pe Pântea, i-a „ordonat să indice imediat cele 43 gazde din Bucureşti“, unde se presupunea că a locuit. Pântea a arătat că, în ultimul timp, a locuit „la cineva, care l-a cunoscut sub numele de Cernescu, căci actele sale erau făcute pe acest nume“. Condus la adresa indicată, persoana care domicilia acolo a recunoscut faptul că timp de o lună l-a găzduit pe Gherman Pântea alias „Cernescu“ la locuinţa sa. Cerându-i-se de către Alimănescu să indice alte gazde, Pântea a solicitat să fie dus la Gara de Nord şi acolo, arătând sala de aşteptare, a declarat că „timp de un an şi ceva îşi petrecea acolo nopţile, iar ziua hoinărea prin oraş“. După aceea, Pântea a fost dus la sediul Ministerului de Interne, unde a fost prezentat în faţa gen. Alexandru Nicolschi. […]

(Pasajele dintre ghilimele sunt citate din Arh. C.N.S.A.S., dosar I 210700, vol. 1, f. 322. Nota informativă a agentului  „Dan“, din 9 noiembrie 1955.)

O a doua sursă care face legătura între comisarul de poliție și maiorul de securitate Eugen Alimănescu, ca fiind aceeași persoană, este Cicerone Ionițoiu în cartea sa, Morminte fără cruce, vol II:

Canalul Morţii trebuia săpat, şi erau şi alte lucrări în perspectivă, o dată ce problema mâinii de lucru nu se mai punea: rezervele erau suficiente.
Printre deţinuţii politici de aici se găsea şi un criminal, Alimănescu. Fusese adus de la lagărul Midia dintre cei de drept comun, care vroiau să-l linşeze. După ce omorâse sute de borfaşi cu care operase ani de zile, intrase în securitate. A participat alături de trupele Ministerului de Interne la lichidarea mişcării de rezistenţă, la început în Banat, împotriva colonelului Uţă, apoi în Făgăraş. Dar nu a apucat s-o lichideze, pentru că a fost arestat. De la Ocnele Mari a ajuns la Midia, de unde a fost salvat de administraţie din mâinile colegilor de drept comun şi adus la Kilometrul 4, lângă Cernavodă.

Informația este reluată și în volumul III din Morminte fără cruce:

O acţiune de lichidare a hoţilor o făcuse Alimănescu cu ani în urmă (1945-46). De el se folosiseră şi în luptele împotriva partizanilor colonelului Uţă, din Munţii Semenicului. După aceea Alimănescu, prin 1952, era închis la Canal, la coloniile din Midia şi Km. 40, unde dreptul comun a voit să-l linşeze.

Traiectoria comisarului este evidentă: experiența căpătată în lichidarea gangsterilor a fost utilizată apoi pentru lichidarea „bandiților” din munți. E cât se poate de logic ca Eugen Alimănescu să fi fost alăturat drept consultant sau colaborator, dacă nu chiar membru al Serviciului „Bande”, cel condus de Fiul bucătăresei (Pavel Aranici), creat special în cadrul Securității pentru reprimarea rezistenței anticomuniste. Fanii comisarului vor gândi că această parte a carierei lui Melvin Purvis de România ar putea sta sub semnul profesionalismului, o consultanță tehnică și atât. Mai ales dacă informația este lapidară și pare a indica așa ceva, cum este cazul în povestea reprimării rezistenței anticomuniste din Munții Călimani.

Pe data de 13 septembrie 1949, a sosit de la Bucureşti căpitanul Eugen Alimănescu (Direcţia Generală a Miliţiei), care împreună cu căpitanul de miliţie Ioan Sasu (comandantul Miliţiei Judeţului Mureş) şi sublocotenentul Constantin Radu din partea Serviciului de securitate Târgu-Mureş au convenit măsurile ce trebuiau luate grabnic pentru anihilarea bandelor. În cuprinsul procesului-verbal încheiat cu ocazia întâlnirii celor trei, se convenea asupra faptului ca Miliţia Judeţeană Mureş să trimită la Ocoalele Silvice din regiunea unde erau semnalate bande, “miliţieni îmbrăcaţi în uniforme de pădurari”, aceştia urmând să fie recrutaţi, potrivit specificărilor din procesul-verbal, “din elementele cele mai devotate clasei muncitoare şi curajoase care să nu dea înapoi chiar dacă vor fi atacaţi de bandiţi”. Printre alte măsuri preconizate, se mai preciza şi faptul ca legitimaţiile pădurarilor, armele şi uniformele acestora să fie procurate, într-un deplin secret, de la Direcţia Silvică Mureş. Nu cunoaştem alte amănunte referitoare la desfăşurarea operaţiunii, dar este de presupus că a fost un succes, de vreme ce pe parcursul anilor următori – din documentele pe care le-am consultat până acum – nu se  mai semnalează aspecte vizând existenţa unei eventuale rezistenţe în zona Munţilor Călimani sau în zonele mai apropiate de Valea Mureşului.

Așadar, în septembrie 1949, comisarul șef Eugen Alimănescu nu este decât căpitan de miliție, nu mă grăbesc să trag altă concluzie deocamdată decât aceea că domnul rafinat, elegant, în costum și cu pălărie, amator de femei și de viață bună, dar însuflețit de vocația dreptății, nu este nimic altceva decât un milițian comunist, criminalist, provenit el însuși din mediul interlop pe care l-a anihilat cu ajutorul cunoștințelor din interior. Ar trebui să adaug că metoda principală de anchetă în cazurile de crimă din România comunistă era bătaia tuturor martorilor și a suspecților vinovați sau nevinovați până când cineva spunea ceva folositor prinderii criminalului. Nu exista prezumția de nevinovăție.

Este trimis în mai multe misiuni prin toată țara, prin toți munții, acționând mai mult sau mai puțin profesionist, cu mai mult sau mai puțin succes pentru lichidarea unor grupuri de haiduci, printre care: Ghivnici (Bucovina), Arnăuțoiu (Muscel), Gavrilă (Făgăraș), Uță (Banat), Arsenescu (Topoloveni), Brâncuși (Gorj), Cristescu (Severin) și probabil multe altele. Nu se știe precis ce a făcut Alimănescu în aceste cazuri. Un lucru este cert, el era mai mereu însoțit de aceeași trupă de securiști pe nume Amuza, Săgeată, Dumitrescu, Bălăceanu, Nedelcu, Ionescu și încă vreo câțiva. Problema internă a Securității în anii ’50 era lipsa completă de educație a troglodiților angajați exclusiv pe criteriul politic al originii sănătoase. Dacă retribuțiile securiștilor lui Dej erau de-a dreptul fabuloase (un subofițer câștiga cât un director de intreprindere), gazetele de perete din sediile aparatului represiv abundau, la rubrica „Așa nu, tovarăși!” de cazurile unor colegi care se comportau ca niște huligani. Nu erau înfierate violurile și bătăile fără motiv, morala comunistă nu putea fi pătată atât de mult, dar deconturile false, consumațiile neplătite la restaurant, în general micile abuzuri se adunau cu sutele în dreptul „băieților cu ochi albaștri”. Exemple tipice găsiți în perioadicul „Securitatea”, un fel de „Pentru patrie” cu circuit închis, exclusiv pentru angajații Securității (pag. 120-122)

Ar fi interesant de aflat ce s-a întâmplat în micul grup de securiști trimiși în munți pentru depistarea fraților Arnăuțoiu, pentru că nu se știe cu exactitate ce a declanșat valul de delațiuni dintre ei care a dus la terminarea „carierei” lui Alimănescu. Voi reda numai trei întâmplări pe care le consider revelatoare pentru adevărata natură a fostului comisar.

Isprăvile comisarului în cazul fraților Arnăuțoiu apar chiar în arhivele Securității.

Dos. 11251 FD, vol. 1
Dir. Reg. a Securităţii Poporului Piteşti
nr. 116/21967
16 mai 1950
Către
Dir. Gen a Securităţii Poporului
Tov. Locot. Colonel Petrescu

Semnalăm următoarele:
În jurul datei de 22 aprilie 1950, s-a prezentat la serviciul judeţean de Secu Muscel tov. maior de Miliţie Alimănescu, arătînd că este trimis special pentru a lucra în problema bandelor, stabilind cu Tov. Şef al serviciului de Securitate să i se dea concursul atunci cînd va avea nevoie.
După aceasta s-au luat măsuri şi s-au întărit posturile de Miliţie Nucşoara, Ţigăneşti şi Pribeni jud. Muscel. (….) În com. Nucşoara, tov. maior Alimănescu i s-a dat de către tov. căpitan Cârnu Ioan, multe sugestii asupra modului cum trebuie dusă acţiunea informativă, însă nu a primit, demonstrînd că a mai condus asemenea acţiuni şi că în prezent conduce în jud. Vlaşca, Mehedinţi, Tulcea, Suceava etc.
A întreprins acţiune asupra unor elemente din regiunea Nuc., după informaţii neverificate şi a ajuns la brutalizarea lor şi anume:
– Lemnaru Vasile, din com. Nucşoara, care era şi informatorul Securităţii. 
– Toma Mălureanu, vicepreşedintele Comitetului Provizoriu al com. Nuc. şi alţii, fără a obţine rezultatele în legătură cu banda.
Cei de mai sus au fost traşi la grindă cu funia, legaţi cu mîinile la spate, după care au fost trimişi în munte după bandiţi.
Aceştia sunt rude depărtate cu fraţii Arnăuţoiu şi cei din bandă.

A fost ridicată fata fugarului Jubleanu Titu în etate de 17 ani, aceasta a fost bătută, mai mult i s-a dat foc la partea de jos a corpului, astfel copilul fiind nevoit să spună diferite minciuni, la care a revenit spunînd că nu-i adevărat ci a spus numai minciuni de frică. (…..). Acestea din urmă s-au întîmplat în ziua de 7 mai 1950. (….)

Colonel de Secu. – M. Nedelcu
Locot. maj. de Secu. – N. Ionescu

Dos. I 675, vol. 8
Dată în faţa
noastră azi 19 V 1950
S.Lt

Declaraţie

Subsemnata Matilda T. Jubleanu născută în anul 1933 luna August ziua 14, declar următoarele:
În ziua de 2 Mai 1950 pe la orele 11 Noaptea am fost ridicată de către organele Miliţiei şi dusă la postul de Miliţie Nucşoara. La Postul de Miliţie am fost întrebată dacă ştiu de părinţi mei unde sunt fugiţi. Eu leam spus că nu ştiu, iar ei atuncea mau bătut cu bâta. A doua zi am fost luată cu maşina dela postul de miliţie Nucşoara şi dusă la postul de Miliţie Brătieni.
La postul de Miliţie Brătieni am fost bătută mai rău şi spânzurată cu mâinile în sus.
Totodată declar căci la postul de miliţie Nucşoara mia spus că dacă nu spun îmi dă foc, şi tot odată mia ridicat fota în sus şi-a aprins o hârtie şi o vrut să-mi dea foc în faţă.
Aceasta îmi este declaraţia pe care o dau şi o semnez propriu.

Matilda Jubleanu

Nu prea mai seamănă a justiție, nu? Să vedem o a doua ispravă, tot din aceeași zonă. Aceiași Nedelcu și Ionescu vorbesc despre maltratarea lui Ion Florea zis Cârlan, un localnic din Nucșoara, bătut pentru a spune unde se ascund „Haiducii Muscelului”:

În drum tov. maior Alimănescu a îmbrăcat informatorul cu un trenci al său de Miliţie şi şapcă în cap, dându-i şi două încărcătoare de pistol mitralieră în mână, iar informatorul a spus să i le bage în buzunar întrucât în mână nu le poate duce fiindcă vinele erau sucite şi umflate. Pe la orele 10.30 ajungând în vârful muntelui Ghiţu pe partea de sud spre satul Corbeni Argeş, informatorul (cum este numit Florea Cârlan) s-a ridicat de lângă tov. care îl avea în rază şi din mijlocul celorlalţi, a mascat că îşi face necesităţile şi fiind îmbrăcat în uniformă nu a atras atenţia tovarăşilor crezând că este miliţian. La un moment dat informatorul şi-a dat drumul într-o prăpastie în munte jos s-a făcut poteră imediat dar nu a fost găsit.

Dar cea mai mare atrocitate se petrece în jud. Mehedinți. Cicerone Ionițoiu în cartea sa Cicerone Ionițoiu – Rezistența anticomunistă (1946-1958) consemnează asasinarea fetei unui fugar.

Rămas singur, Nicolae Trocan se va ascunde la familia Ursunoiu, din comuna Șovarna. Tot prin trădare s-a aflat și aici locul unde era ascuns, în lupta ce a avut loc, Nicolae Trocan a reușit să scape împușcând pe șeful trupelor ce-l urmăreau. Pentru a îngrozi populația, drept represalii, miliția, condusă se pare de vestitul borfaș Alimănescu, va spânzura pe fata lui Ursunoiu.

O altă variantă susține că Alimănescu ar fi dus fetița la marginea unei păduri în care se ascundea Ursunoiu și l-a somat pe acesta să se predea, altfel o ucide. Ursunoiu nu i-a răspuns, iar copila de 12 ani a fost spânzurată de un copac. Variantele diferă foarte puțin, dar finalul este același: un copil este asasinat de un așa zis reprezentant al legii, cu faimă de justițiar.

Toate aceste orori ar fi continuat dacă în vertijul abuzurilor conflictul de interese dintre securiști nu ar fi provocat delațiunile care duc la arestarea lui Alimănescu, cel mai probabil în 1951. În anchetă, el le întoarce favoarea colegilor săi, turnând fără rezerve abuzurile acestora, fără a respinge însă acuzațiile care i se aduc. Probabil era prea mult chiar și pentru un lucrător al Securității, mai ales dacă nebunia i se putea citi în ochi. Este acuzat de delapidarea banilor destinat plății informatorilor și cheltuiți apoi pe chefuri și orgii organizate împreună cu echipa lui. A fost judecat și condamnat, executând doi ani de muncă silnică la Canal. Până și aceasta este o dovadă indirectă a apartenenței la Securitate. Un asemnea rechizitoriu, încununat de acuzația de delapidare a banilor statului/întregului popor obținea în cazul șefilor de sală sau al gestionarilor de magazine sătești pedepse cu mult mai mari. Un dosar mai bine documentat este cel al torționarului Liviu Borcea, comandantul lagărului de la Midia, care a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru corupție și pentru abuzuri inimaginabile asupra deținuților, din care nu a executat decât un singur an. Revenind la comisarul nostru, am găsit această fișă a lui pe site-ul http://www.procesulcomunismului.com.

ALIMĂNESCU, Eugen Şt.
Maior de poliţie/miliţie, născut pe 27 iulie 1916 la Slatina. A fost internat în 1951 într-un lagăr de muncă forţată. Pe 26 decembrie 1951 s-a clasat dosarul, iar actul de deces este datat 1958.

Se povestește că, după eliberare, a fost repartizat de stat la un debit de tabac, undeva în zona Pieței Dorobanți. Necazurile nu l-au ocolit, întrucât se pare că „incoruptibilul” nu se descurca prea bine cu gestionarea banilor statului, fiind reținut din nou. Apoi nu se mai știe nimic, doar zvonul că ar fi fost ucis, aruncat din trenul care-l transporta ca un montagne russe prin gulagul românesc.

Nu am nici un dubiu, Alimănescu cel din lista celor mai odioși torționari este unul și același cu Eugen Alimănescu, comisarul. Replicile lui nu au fost cele din filmele lui Sergiu Nicolaescu. Ci discursurile schizoide ale personajului interpretat de Răzvan Vasilescu în Portretul luptătorului la tinerețe:

Concluzie. Eugen Alimănescu a fost un infractor, cel mai probabil un spărgător, care a fost angajat de comuniști în poliție pentru a fi folosit la lichidarea interlopilor din Bucureștiul anilor 1945-1946. Reușitele sale îl fac să fie integrat în Securitate pentru lichidarea luptătorilor anticomuniști din munți. Lipsa rezultatelor, cruzimea metodelor sale aplicate unor oameni nevinovați, precum și corupția îl aduc în postura de condamnat la muncă silnică la Canal. Chiar și pentru un regim politic care promova teroarea, Alimănescu s-a dovedit a fi prea mult. „Comisarul de fier” nu există, el a fost doar un degenrat care tortura și ucidea copii.

O ultimă privire și spre cinematografie. Dacă în primul film, Cu mâinile curate, comisarul Miclovan respectă integral partitura legendei lui Eugen Alimănescu, în seria care a urmat, clona botezată „comisarul Moldovan” se politizează nu în sensul adevărat, al securistului care se bate cu legionarii (cum erau etichetați toți haiducii) din munți, ci al celui care se bate cu legionarii din timpul rebeliunii. Prea puțin ca să acopere compromisul glorificării unui monstru.

Știu că fanii comisarului Moldovan nu știau că doare așa acest adevăr, dar Alimănescu nu trebuie comparat nici cu Melvin Purvis, nici cu Eliott Ness, ci mai degrabă cu Eugen Țurcanu de la Pitești, protagonistul reeducării, prea puțin o victimă și mult prea mult un torționar.

Cât despre Sergiu Nicolaescu, nu simt nevoia să comentez nimic. Toate cele scrise mai sus se reflectă asupra regizorului care, nu de puține ori, s-a identificat ca imagine cu personajul pe care l-a iubit poate cel mai mult. Atât de mult încât l-a resuscitat în 2008, în pelicula Supraviețuitorul. Un titlu care pare să aibă o nuanță mult mai tristă dacă îl privim prin lentila Alimănescu…