Căpriorul din oglindă

Gavril Vatamaniuc este un nume des pomenit în conținutul acestui blog. Pentru cei care nu au apucat încă să-l descopere voi reaminti foarte pe scurt povestea lui. În 1949, fiind urmărit de Securitate pentru neînțelegerile pe care le avea cu un ofițer politic din cadrul Jandarmeriei, el a ales drumul munților, unde i s-au alăturat frații Ion și Gheorghe Chiraș, Vasile Marciuc și Vasile Motrescu într-o ceată de haiduci anticomuniști. Până în 1955, când grupul Vatamaniuc a fost lichidat, acești oameni și-au trăit libertatea adevărată cu prețul unei robinsoniade dincolo de orice închipuire, în care greutățile vieții în pădure erau dublate de urmărirea continuă a forțelor de represiune, care nu o dată a culminat cu ciocniri violente soldate cu morți. După arestarea din 1955, Gavril Vatamaniuc a fost condamnat la muncă silnică pe viață, dar a fost eliberat în 1964. S-a întors în comuna natală, Sucevița, și în prima perioadă de după liberare a lucrat ca muncitor necalificat, săpând șanțuri pe un șantier arheologic.

De partea cealaltă, cea a autorității, anul 1968 celebra 20 de ani de la înființarea Securității. „Bandele” din munți erau lichidate deja de aproape un deceniu. Stalinismul românesc al lui Gheorghe Ghorghiu Dej începea să se topească făcând loc unei alte forme de primitivism totalitar, cel al lui Nicolae Ceaușescu. Pentru aniversarea celor 20 de ani de represiune comunistă, toate direcțiile județene de securitate au fost solicitate să trimită la „centrala” din București informații despre luptele cu „teroriștii”, în vederea conferirii de medalii și onoruri și pentru rememorarea momentelor de „glorie” ale luptei împotriva libertății. Ordinul transmis către filialele Securității de colectare a informațiilor despre „lupta cu dușmanul, pentru apărarea cuceririlor revoluționare” a fost emis la 12 iunie 1968 și semnat de Președintele Consiliului Securității Statului, Ion Stănescu, generalul de Securitate care după 1989 a fost unul dintre marii promotori ai ideilor de „patriotism” al Securității, și a tezei aripii bune a Securității lui Ceaușescu în opoziție cu aripa rea a DGSP-ului lui Dej și Drăghici. Un adevărat reprezentant al național comunismului. Ordinul amintit avea deadline data de 30 iunie, deci numai 18 zile calendaristice pentru alcătuirea unei adevărate arhive.

Cu o întârziere de 5 zile, la 5 iulie 1968, pe biroul tov. Stănescu ajunge și nota întocmită de Inspectoratul de Securitate al jud. Botoșani referitoare la contribuția unor cadre de securitate – maior Munteanu Constantin și alții, în acțiunile de capturare a lui Vatamaniuc Gavril (1955 – 1956). În această notă este descrisă versiunea oficială a capturării luptătorului anticomunist, dar autorul documentului, locotenent-colonelul Gheorghe Alexandru, ține să consemneze un episod desfășurat în 1965, când Munteanu l-a reîntâlnit pe Vatamaniuc la șantierul arheologic amintit la început.

Gavril Vatamaniuc și Vasile Marciuc (1955)

[…] În 1965, mergând la Mănăstirea Sucevița într-o excursie, maiorul Munteanu s-a întâlnit cu un cetățean care lucra la restaurarea unui monument istoric, care l-a întrebat dacă-l cunoaște. Pentru moment nu l-a recunoscut, deoarece ultima dată când l-a văzut la Penitenciarul Botoșani, era paralizat și credea că a murit în închisoare. El atunci i-a spus „eu sunt banditul Vatamaniuc”, după care i-a spus că a fost pus în libertate pe baza decretului de amnistiere din 1964.
Au schimbat câteva cuvinte referitoare la împrejurările în care a fost prins și diferitele situații când a reușit să scape de urmărire. El i-a spus în cele din urmă că „am avut noroc amândoi că și eu de multe ori v-am ținut în cătarea armei”. Acest lucru l-a revoltat pe ofițer și i-a ripostat că această comparație îl deranjează întrucât pozițiile lor erau diferite. […] 

(A.M.I., fond D.M.R.U., inv. nr. 7389, dosar nr. 34, f. 89-96 – reprodus în volumul „Bande, bandiți și eroi – Grupurile de rezistență și Securitatea (1948-1968) – Documente” – Ed. Enciclopedică, București, 2003)

„Revolta” și „riposta” bravului securist precum și relatarea acestei întâlniri mi se par de o inutilitate ridicolă. De ce au ținut să consemneze un episod aparent banal când dosarele rezistenței anticomuniste din munți au nenumărate file și sute, dacă nu mii de volume? Numai dosarul lui Ion Gavrilă are 124 de volume și peste 90.000 de file, chiar și așa fiind incomplet (documentele privind perioada de după arestarea din 1977 lipsesc, nu sunt publice).

Semnificația momentului acestei reîntâlniri este alta, dacă privim ca într-o oglindă amintirea, de data aceasta chiar a lui Gavril Vatamaniuc, așa cum descrie el momentul în amintirile sale:

Foarte şubredă normalitatea asta, dar în inima mea era destul de solidă. Mă prefăceam că e bine, ca să mă autosugestionez că e foarte bine. Era foarte bine, de fapt, faţă de ce am avut în celulă. O întâmplare: într-o bună zi, au venit doi tineri, doi vlăjgani de doi metri, care plesneau la obraji și la mâini de grăsime.
– Domnul Vatamaniuc!
Eu eram într-un şanţ adânc de vreo doi metri; ridic capul.
– Ce faci acolo?, mă întreabă.
– Sap.
– Eşti obişnuit să sapi, că ai săpat multe bordeie prin munţii ăştia.
Gata. Am ştiut cine sunt, dacă mi-au amintit trecutul… Nu spun nimic, aştept.
– Vrem să vorbim ceva. Poţi ieşi afară?
M-am dus pe şanţ, la capăt aveam o scară. Am ieşit şi am mers cu ei. Au dat mâna cu mine, politicos.
– Domnule Vatamaniuc, noi suntem de la filiala de vânătoare… Zicând astfel, unul băgă mâna în buzunar să scoată legitimaţia. Eu le-am spus:
– Vă rog, nu mă interesează cine sunteţi. Spuneţi-mi ce doriţi şi eu sunt la dispoziţia dumneavoastră.
Ei, văzând că sunt aşa de amabil, îmi zic:
– Nu suntem de la filiala de vânătoare, avem autorizaţie să vânăm un căprior şi nu cunoaştem coclaurile astea. Am auzit de dumneata, că ştii bine locurile. Te-am ruga, că tot nu e zi de sărbătoare, căci îţi vom plăti o zi de lucru, să vii cu noi să vânăm un căprior…

În faţa lui Dumnezeu declar, am auzit atunci o voce în urechea asta dreaptă, am auzit zicând: „Căpriorul se numeşte Gavril”. Şoapta asta am avut-o în ureche.

Am ridicat capul şi am spus:
– Domnilor, îmi pare rău, eu nu pot să merg, eu de când am ieşit din închisoare nu calc o furnică, darămite să împuşc un căprior.
– Păi nu-l împuşti dumneata, că n-ai cu ce, îl împuşcăm noi, numai dumneata să ni-l arăţi, plătim bine…
– Dvs nu l-aţi împuşca dacă eu nu vi l-aş arăta, aşa că nu pot să vi-l arăt. Hm, zic, la Voievodeasa este maistru de vânătoare Gheorghe Bujanovschi, Mutu, la care vin toţi ştabii şi el îi duce pe munţi; el e mare vânător, de ce nu au apelat la el şi au apelat la mine?
Într-adevăr, eu eram… căpriorul. Aşa s-a întâmplat cu mulţi dintre cei care s-au eliberat. Cu Mireuţă, cu Macoveiciuc, cu Cenuşă, cu Vasile Marciuc. Pe toţi i-a eliminat. Toţi au fost omorâţi. Unul împuşcat, unul strangulat, unul cu injecţie, unul izbit cu maşina. Eu urma să fiu împuşcat în pădure, nimeni nu ştia unde, că mă îngropau şi adio, nimeni nu mai ştia de mine nimic.
Dar Dumnezeu nu i-a lăsat şi, iată, după zeci de ani sunt aici şi vă declar lucrurile acestea. 

(Fragment din Constantin Hrehor, Muntele Mărturisitor, Anii rezistenței/Anii suferinței, editura Timpul, Iași, 2002, disponibilă online.)

Nu e momentul vreunei concluzii, ci mai degrabă e momentul unei înfiorări. Aceasta este cheia de lectură a istoriei recente.
Da, blogul despre demnitate nu se termină odată cu volumul „Cartea despre demnitate„.