Apocalipsa după Christian Badea


Prima parte a acestui articol a fost publicată anul trecut: Nu cred în Dumnezeu și îmi pare foarte rău pentru asta. Articolul de față a fost publicat inițial pe blogul Despre Opera, în dec. 2011.

Am fost tentat să cred că, pentru o săptămână, e suficient să vezi deschiderea stagiunii de la Teatro alla Scala și m-am decis târziu și cu greu să merg la Ateneu pentru concertul Filarmonicii „George Enescu” dirijat de Christian Badea. Un concert la Ateneu, în decembrie, chiar și fără zăpadă, are ceva special, e un fel de a te refugia concret din fața frigului într-un loc în care te poți încălzi și la minte, nu numai la trup.

Îmi amintesc de o poveste magică a lui Neagu Djuvara. Întors de pe front, în timpul unei ierni pline de ninsoare, într-un București ușor frivol, fără nici o cunoștință concretă a războiului, el ajunge la Ateneu, la un concert dirijat de George Enescu. Și acolo, în atmosfera caldă a sălii, ghemuit în primul rând, sub vraja muzicii, în mijlocul unui public care ignora tragediile de la câteva sute de kilometri distanță, având în fața ochilor reprezentările terestre ale iadului concret, de pe front, și ale raiului spiritual al muzicii, emoțiile îl copleșesc, iar el încearcă inutil să-și ascundă lacrimile de privirile celor din jur.

Temerile au părut să se adeverească după prima parte a programului. A fost o lucrare recentă a lui Cornel Țăranu, Saramandji – după Don Giovanni am înghițit destul de greu o compoziție contemporană, nu chiar inaccesibilă, dar căreia nu i-am gustat exotismul anunțat. Mi s-a părut, singura consolare, mai interesantă decât unele compoziții de-ale lui Enescu. Iar orchestra a fost în regulă, compactă și riguroasă pe niște serii de sunete și ritmuri destul de „mitraliate”.

Concertul nr. 3 pentru pian și orchestră de Prokofiev a mers încă și mai bine. Alon Goldstein a cântat bine, corect, fără emfază, lăsând să se vadă modernitatea și influențele americane ale lui Gershwin din partea a doua. Nu m-a scos din amorțeală nici bisul pianistului, un preludiu de Chopin.

După pauză, totul s-a schimbat destul de radical. A fost Simfonia Nr. 5, Op. 47 de Dmitri Șostakovici, o lucrare cu o întreagă poveste în spate. Este considerată drept debutul „cu dreptul” în perioada realism socialismului compozitorului sovietic.

Cele două teme ale primei părți, marcate de ambiguitate, au sunat foarte bine, m-au făcut atent, curios cum va decurge simfonia în continuare. Corzile au avut un rol important. O să mă repet, nu vreau să evit să spun că filarmonica a crescut mult în bine după perioada tristă și prea lungă a directoratului lui Mandeal. Sarcasmul valsului din partea a doua a bătut înspre grotesc, grotescul ideologiei mai degrabă decât autoironia declarată de Șostakovici. Solo-ul de vioară a fost memorabil.

Partea a treia a fost de-a dreptul copleșitoare. Frisonul uriaș pe care l-a declanșat vibrato-ul corzilor a fost extraordinar. Coralul suflătorilor reluând tema liturgică a slujbei ortodoxe rusești a accentuat foarte mult senzația de nesfârșită durere. Dezolarea contemplării unei pustietăți lipsite de orice urmă de viață a părut că transcende sunetul instrumentelor. Dacă tragicul din Requiem-ul lui Mozart poate friza ridicolul atunci când este transpus la scara întregii umanități, aici tocmai aceasta este ideea. De imensitate a regretelor celor mai profunde. Nu găsesc acum nici un echivalent al vreunei compoziții atât de deprimante.

Ceea ce ar fi trebuit să reprezinte marșul triumfal al comunismului din partea finală, într-un contrast victorios față de Largo-ul părții a treia, a devenit sub bagheta și prin meritul lui Christian Badea o apocalipsă.

Pentru că în 1937, cu multă vreme înainte de instaurarea „democrației populare” în România, pentru cetățeanul sovietic, la fel ca și pentru Șostakovici, sfârșitul lumii numai așa putea să arate. Ca un triumf. Sau poate tocmai acest triumf al lui Stalin nu putea să fie asociat cu nimic altceva decât cu sfârșitul lumii. Nu există cei patru cavaleri ai Apocalipsei, există doar o colosală statuie a proletarului urcată pe vârful turnului Babel. Sunetele percuției de la început m-au adus în pragul senzației de vomă. Finalul bubuitor în care percuția și alămurile (excelente pe toată durata concertului) au dat asaltul final m-a lăsat fără speranțe. Pentru că după concert, ascultând diverse înregistrări, cu Gergiev, Kondrașin sau Mravinsky (cel care a dirijat și premiera absolută a simfoniei), am realizat că dl. Christian Badea a avut o viziune foarte întunecată  în ceea ce privește ultima parte, feroce subliniind o anumită sălbăticie a ritmurilor, aș putea spune chiar o anumită barbarie, marșul triumfător a sunat ca un galop al unor hoarde de năvălitori…

Monumentul Comunismului

Mi-a plăcut. Foarte mult. Deși e greu de afirmat că ți-a plăcut ceva care te-a întristat. A fost aceeași stare ca după vizionarea unor filme ca 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile sau Das Leben des Anderen Din nou aplauze pentru Filarmonica George Enescu. Bravo!

CAPITOLUL URMĂTOR: Cum au dispărut monarhiile din Europa de Est?

ÎNAPOI LA Cuprins

Anunțuri
Galerie | Acest articol a fost publicat în demnitate, despre demnitate, dignity, history. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s