Povestea lui Mihai


Mihai Timaru, „Memoria” (nr.20/1992)

[…] Așadar… m-am născut la 5 februarie 1918 în comuna Gornești, județul Mureș. Părinții mei erau țărani (tata Toader și mama Fironica). Aveau pământ puțin, dar în schimb au avut mulți copii: 16. Eu am fost ultimul. Părinții mei erau oameni săraci, dar aveau o mare dragoste de învățătură. Aș intra în prea multe amănunte dacă i-aș lua la rând pe frații și surorile mele vorbind de fiecare în parte. O să mă limitez numai la persoana mea.

Am făcut 5 clase primare în satul meu natal. În anul 1930 m-am înscris la un gimnaziu din Tg. Mureș pe care l-am terminat cu mari sacrificii materiale din partea părinților. Ei nu mai puteau să-mi dea bani ca să-mi continui liceul și atunci, deși încă la vârsta copilăriei, m-am angajat ca muncitor necalificat la fabrica de cherestea „Lomaș” din Bistrița Mureșului. Trebuia să adun bani, ca să-mi pot plăti liceul. șansa s-a ivit în anul 1936, când au luat ființă în țară liceele industriale. M-am înscris la liceul industrial din Tg. Mureș. Am urmat patru ani de liceu, în completarea gimnaziului pe care îl făcusem. Am descoperit în acel oraș o filială a Asociației „Astra română” și, în cadrul acesteia, am urmat cursuri de conservator și de artă dramatică, activități care m-au atras de mic copil.

Am terminat liceul în vara anului 1940. Știm toți ce an blestemat pentru istoria țării noastre a fost 1940. Am pierdut atunci Basarabia și nordul Bucovinei, apoi sudul Dobrogei, ca, la 30 august, monstruosul dictat de la Viena să ne despice Ardealul.  […]

Peste țară însă începuseră să se adune norii grei, odată cu venirea la putere a primului guvern comunist din istoria țării, guvernul Groza, la 6 martie 1946. Eu, care cunoscusem realitatea comunistă la ea acasă, în stepele rusești, presimțeam ce se va întâmpla. Eram însă tânăr și speranțele erau în floare. Întâmplător, ducându-mă în localitatea Panciu, aveam să-mi cunosc și viitoarea soție, care-mi va sta alături toată viața. Se numea Lucica și era fata lui Costică Bradrabur din Panciu, un mic proprietar de vie. Ne-am căsătorit la 10 februarie 1946. Au urmat câteva luni de fericire, după care fulgerele comuniste au început să cadă și asupra familiei mele, care nici nu apucase să se încropească bine.

Zile la rând, politrucul unității mele mă tot chema la el cerându-mi să mă înscriu în partidul comunist. Am refuzat mereu și drept urmare, la 4 noiembrie 1946, așadar cu câteva zile înaintea alegerilor falsificate în mod grosolan de comuniști, am fost trecut în „cadrul disponibil al armatei”. Cum s-a știut imediat, în acest „cadru disponibil”, un fel de ladă de gunoi a armatei, au fost aruncați cei mai buni ofițeri ai noștri.

Nu mai avea nici un rost să rămân în Roman și, în toamna lui 1947, am venit împreună cu soția mea la Panciu, unde voi  schimba sabia mea de ofițer cu uneltele de lucrat via. Nu eram singurul dintre ofițeri care se va sili să devină viticultor. Prin apropierea mea se mai aflau și alții, între care îi amintesc pe gen. Vartic, col. Râianu și maiorul Făcăoaru.

Am îndrăgit imediat plaiurile vrâncene și repede am aflat că oamenii de pe acele locuri nu se resemnau deloc să stea pasivi în fața comunismului. Rezistența lor s-a văzut chiar din primele zile de după 23 august 1944. Atunci, când hoardele moscovite treceau prin foc și sabie tot ce întâlneau în cale, locuitorii comunei Păunești, în loc să-i întâmpine pe ruși cu pâine și sare, cum mai încercau unele sate să-i potolească pe barbari, i-au întâmpinat cu gloanțe și schije de brand. În fața acestei adversități, conducerea armatei sovietice a fost nevoită să pună o pancartă la intrarea în sat pe care era scris în rusește: „Ocoliți – sat de partizani”. Se poate spune așadar că primii rezistenți antibolșevici ai Vrancei au fost locuitorii din Păunești.

Aflându-mă în zonă, am luat repede cunoștință de situația de acolo, în regiune se formaseră și alte câteva centre de rezistență: în Panciu, în Crucea de Sus, Focșani, Țifești etc. În fruntea fiecărui centru se aflau oameni hotărâți. […] Un rol de seamă în organizarea rezistenței din Vrancea l-au avut studenții vrânceni originari din Panciu și Crucea de Sus, pe numele lor Octavian Voinea și fratele său, Ionel, precum și frații Paragină: Ion, Costache și Cristea.

În anul în care m-am stabilit eu la Panciu, adică 1947, s-a întâmplat să izbucnească conflictul dintre Tito și Stalin. Un conflict verbal, cu insulte și denigrări reciproce, pe care noi însă îl socoteam un preludiu al unui război real care va începe între ei doi. În cazul în care ar fi survenit acest război, vrâncenii își formaseră strategia. Ei trebuiau să cadă în spatele armatei sovietice, provocându-i tot felul de pierderi. Bineînțeles, noi credeam că în ajutorul lui Tito va sări întregul Occident și astfel vom reuși și noi să scăpăm de opresorul comunist. Naivi, credeam că și Tito se va „democratiza”. Oricum, grupurile acestea de rezistență vrâncene își formulaseră ca țel suprem eliberarea țării de comunism. Să mai spun că din ele făceau parte categorii sociale diferite, precum țărani, muncitori, intelectuali și mulți foști ofițeri. Ca apartenență politică erau: legionari, țărăniști, liberali, dar și oameni care nu aparținuseră nici unui partid. Octavian Voinea de pildă, ca și adjunctul său, Ion Paragină, erau legionari. Aceste apartenențe de partid însă nu mai interesau atunci pe nimeni. Important era angajamentul în lupta împotriva comunismului.

Cum spun, eu începusem să iau cunoștință de existența lor, dar nu mă implicasem încă în nici o acțiune. Singura mea activitate fusese să iau legătura cu toți foștii militari scoși din armată, mai întâi pentru a-i cunoaște și apoi să-i antrenez în lupta anticomunistă.

Dar nu dormeau nici autoritățile comuniste. Prin inerentele cozi de topor, de care, din păcate, istoria poporului român n-a dus lipsă niciodată, au fost rând pe rând deconspirate aceste centre de rezistență. La 15 mai 1948, lovitura a căzut ca un trăznet pe întreaga țară. Atunci au fost arestați și mulți vrânceni. Octavian Voinea a fost arestat la București. Mulți însă, avertizați de oameni de bună credință din vechea poliție, vor reuși să scape, luând calea munților. Așa a fost Ion Paragină, care a și format un grup în munți, un prim grup de rezistență, nominalizat de Securitate ca „grupul fraților Paragină”.

Eu am reușit să scap de acest prim val de arestări, fiind prevenit de un prieten din vechea poliție. Am părăsit repede Panciu și m-am refugiat la Brașov. Acolo am stat adăpostit la fostul meu coleg din Tg. Mureș, inginerul Pașca Alexandru. De la acesta am aflat că există un grup de rezistență pe Valea Prahovei, numit „Sumanele Negre”, format numai din ofițeri și subofițeri scoși din armată. Tot colegul meu mi-a vorbit de grupul lui Ion Gavrilă din Făgăraș cu care avea deja legături. S-a întâmplat că tot aici, la Brașov, să-mi întâlnesc un alt coleg de clasă, numit în școală Leyni, tatăl lui fiind ungur și mama evreică. Era locotenent de Securitate și acum se numea Leheneanu.

Când am socotit că lucrurile s-au potolit în Vrancea, m-am întors din nou acasă la Panciu. Aici am aflat de la socrul meu, Costică Brandrabur, că s-a format o rezistență în munți imediat după arestările din mai 1948. Cei refugiați în păduri erau conduși de Ion Paragină. Eu am solicitat să fiu pus imediat în legătură cu acesta și el, Paragină, mi-a dat misiunea să activez în afara celor din pădure, încercând să atrag în grup cât mai mulți foști militari, ofițeri și subofițeri. Asta am și făcut întreaga vară a lui 1948.

Dar în septembrie 1948 am fost arestat. Am fost dus mai întâi la Focșani și apoi am fost transferat la Brașov. Soția mea va afla despre acest transfer și se va urca în trenul la care era atașat si vagonul-dubă care mă ducea pe mine. A doua zi m-am trezit cu ea în arestul Securității, în celula alăturată. Am avut un noroc, să spun așa, că și pe ea și pe mine ne-a anchetat fostul meu coleg Leheneanu. El i-a dat drumul soției mele după două zile de anchetă. Pe mine m-a anchetat până în luna decembrie 1948, dar a făcut-o prin intermediari, fără să dea ochii cu mine. Când am fost eliberat, m-am întâlnit la poarta Securității din Brașov, ca din întâmplare, cu Leheneanu. Ne-am salutat cordial și i-am mulțumit de modul cum a condus ancheta. El m-a rugat să renunț la convingerile mele. Ne-am despărțit colegial.

Anul nou 1949 l-am petrecut cu familia. Nu știam că va fi ultimul revelion dinaintea a cincisprezece ani grei de pușcărie.

Mă sfătuise fostul meu coleg Leheneanu să-mi schimb convingerile. Era însă un lucru imposibil să-l fac. Eu crescusem sub alte auspicii decât el. Îmi iubeam țara și regele.

„Grupul din pădure” aflase de eliberarea mea și toți vroiau să afle motivul arestării și mai ales prețul eliberării. Firesc, fiindcă începuseră să se înmulțească trădătorii.

Întâlnirea a avut loc la crama socrului meu, Costică Bandrabur. El m-a trezit într-o noapte și, coborând în cramă, am deslușit la lumina unui felinar figurile a patru oameni îmbrăcați în straie mocănești. S-au făcut prezentările: Ion Paragină – șeful grupului, Toderiță Doagă – fost primar țărănist, Gheorghe Mălăcescu – învățător și Vasile Sava – meseriaș și mic negustor.

Am stat de vorbă până spre ziuă și am stabilit ca, săptămânal sau și mai des, să le transmit vești din zonă. Misiunea principală era să menținem o atmosferă de nădejde și credință în destinul acestui neam. Mai mult, întrucât știam că disperarea crescuse, vroiam să-i împiedicăm pe oameni de la unele acte nesăbuite care ar fi atras distrugerea familiilor lor.

Ca să se realizeze acest lucru, Ion Paragină și Zdru Aristide au întocmit o broșură la Panciu intitulată Manualul haiducului. Era un soi de cod de instructaj pentru cei ce  doreau să opună rezistență împotriva comunizării țării. Broșura a fost dactilografiată la o mașină de scris, de secretarul liceului „Ion Slavici” din Panciu, Gigel Ungureanu, și iscălită „Vlad Țepes”. În finalul ei se spunea că cine o are o poate multiplica și s-o distribuie mai departe. Așa a apărut „Vlad Țepeș II”. Tot Gigel Ungureanu a dactilografiat un protest al grupului nostru adresat guvernanților bolșevici de la București, cerându-le să înceteze schingiuirile barbare din beciurile Securității. S-au mai tipărit mici manifeste dactilografiate, care erau aruncate din tren de oamenii noștri.

În ceea ce mă privește, începusem să simt pe urma mea oamenii Securității. Trebuia să dispar. Așa se face că în luna martie 1949, când începea să dea colțul ierbii, mi-am luat rămas bun de la soție. M-am întâlnit mai întâi cu Ion Paragină la schitul Moșinoaiele. El mă va duce la grupul din pădure și mă va numi ajutorul lui, dându-mi ca sarcină instruirea celor din grup cu armamentul ce-l aveam în dotare, pentru a ne apăra în caz de nevoie.

Desigur, dispariția mea de acasă fusese semnalată la Securitate. Devenisem și eu un proscris. Mă obișnuisem cu viața din pădure și am avut norocul să-l avem între noi și pe părintele stareț Filimon Tudosie, de la schitul Brazilor din Panciu, care întreținea printre noi o înaltă trăire creștină.

Din când în când și eu și Ion Paragină părăseam pădurea și plecam prin satele din jur ca să ne întâlnim prietenii. Primeam de la aceștia știri și le dădeam instrucțiuni. Firește, făceam aceste lucruri cu multă precauție. O dată pe lună m-am întâlnit cu soția mea în diferite locuri, numai de noi știute. La una dintre aceste întâlniri ea m-a anunțat că este însărcinată.

lată însă că între noi s-a ivit și luda. Numele lui „românesc” este Anghel Nicolae din Clipicești; fusese căpitan în armată și, încă și mai mult, invalid de război. Îi dezvălui numele, fiindcă un popor trebuie să-și cunoască și trădătorii, nu numai eroii. Faptul că el și-a călcat jurământul față de țară și Rege nu înseamnă în nici un fel că a dezonorat armata regală din care făcuse și el parte. S-a dezonorat doar pe sine, cum au făcut-o, de altfel, și alți foști ofițeri ai armatei noastre care s-au pus imediat la dispoziția comuniștilor. Spre onoarea vechii noastre armate, numărul lor a fost foarte redus. Comuniștii s-au servit de ei, apoi i-au aruncat la coșul de gunoi, disprețuindu-i chiar ei. Acest Anghel Nicolae a introdus în grupul nostru doi securiști: Vrabie și Ușurelu. Nu bănuiam că la câteva ore după ce mi-am văzut pentru prima dată copilul (primisem în munți știrea că la 11 septembrie soția mea născuse un băiat pe care-l numise Toader, după numele tatălui meu, dar pe care eu încă nu-l văzusem) voi fi arestat. La începutul lui octombrie 1949, Ion Paragină m-a anunțat că trebuie să se întâlnească cu Nicolae Anghel la via lui de pe Dealul Clipiceștiului și ar fi bine să văd și eu acest armament, procurat de Anghel. M-am dus, mi-am luat copilul în brațe, mi-am sărutat soția și am plecat. Era miezul nopții când m-am întâlnit cu Paragină la Moara lui Apostoleanu pe malul Sușiței. Lângă Paragină se afla și securistul Vrabie. El ne-a condus la locul trădării, crama lui Anghel. Acolo ne aștepta Securitatea.

Cu asta, activitatea mea a încetat. Asupra celor ce s-au mai întâmplat cu mine în continuare voi reveni mai jos.

Ce trebuie însă să menționez acum e faptul că nici arestarea mea și nici arestarea lui Paragină și a multor altora din grupul nostru nu a suprimat rezistența oamenilor din munții Vrancei. Începută în 1947, lupta vrâncenilor a durat în condiții dramatice 10 ani de zile.

Eram eu în închisoare, dar tot mai ajungeau la mine ecouri ale luptei celor pe care eu îi lăsasem în urmă. Zilnic apăreau în închisoare noi arestați și aflam de la ei ce se mai întâmplă pe afară. Încerca Securitatea să ne izoleze pe unii de alții, dar tot nu putea să ne împiedice să comunicăm între noi prin fel de fel de metode pe care ingeniozitatea noastră, a deținuților politici, le inventa. Lupta celor de afară ne întreținea și nouă moralul.

Astfel, în 1950, o serie de răzmerițe au făcut să clocotească satele vrâncene. Ele s-au întins în toate satele de la Lepșa, Dumitrești, Motâlnău, Râmnicu-Sărat. Din grupul nostru reușiseră să scape de arestare Cristea Paragină și Gheorghiță Bălan. Alături de ei s-au aflat și col. Strâmbei și familia Manoliu, tată și fiu din Bârsești. Între cei care au mai rămas în munți și Securitate s-au dat lupte grele la Bordeiele de pe Pârâul Porcului. Au fost mulți morți și răniți. Securitatea căuta cu febrilitate să pună mâna pe hrisoavele date de Ștefan cel Mare vrâncenilor. Dar urmașii Vrâncioaiei –între aceștia Cristea Paragină și Gheorghiță Bălan, frații Brânzei, Manoiliu, tată și fiu, Cojocaru și alți mulți ca ei – au răsculat toți munții Vrancei reușind salvarea hrisoavelor lui Ștefan cel Mare.

În 1950, între Tișița și Zăbrăuți (locul unde a murit Ecaterina Teodoroiu), practic în tot bazinul Putnei, până sub Măgura Odobeștiului, toate satele s-au ridicat împotriva stăpânirii comuniste. Peste 30 de comune au pus mâna pe coase și securi, au dat foc posturilor de miliție și sediilor comuniste, punând pe fugă pe călăii și slugile comuniștilor.

Represiunea a fost extraordinară. Sate întregi au fost trecute prin foc și sabie. La Suraia, Vadu Roșca, la Răcoasa s-a tras în plin în săteni ucigând zeci dintre ei. Dacă numesc acum câteva sate, precum Fitionești, Mănăstioara, Verde, Răcoroasa, Străoani, Crucea de Sus (locul de naștere și de baștină al familiei Paragină), Bârsești etc. nu fac decât o enumerare parțială. O reală și exactă istorie a luptei țăranilor din munții Vrancei așteaptă să fie scrisă. Eu nu pot să semnalez aici decât câteva aspecte intrate direct sub observația mea. Astfel, în casele celor socotiți răsculați Securitatea a distrus totul, ucigând cai, vaci, porci etc. golind casele de mobilier, dându-le foc și izgonind pe femei, bătrâni și copii. O jale mare s-a instalat în acea zonă și istoria fiecărei familii de pe acolo nu poate consemna decât tragice amintiri.

În această încleștare pe viață și pe moarte, au căzut mulți vrânceni. Cristea Paragină a murit în plină luptă. Gheorghiță Bălan, col. Strâmbei, Manoliu tată și fiu și mulți alții vor fi prinși, condamnați la moarte și executați. Dar au fost și mulți alții care, uciși pe ici și colo fără vreo judecată, au fost lăsați pradă câinilor.

Revenind acum la propria mea soartă, adică la momentul arestării în crama lui Anghel… Haita de securiști s-a repezit asupra mea și a lui Ion Paragină și ne-au zdrobit în bătaie. Eu am fost împușcat în piciorul drept. Ion Paragină avea țeasta crăpată de lovituri de armă. Era de față și col. Mauriciu Ștrul, șeful Securității din Galați. El a ordonat să fim legați cu sârmă ghimpată la mâini și la picioare. Eram amândoi o carne însângerată și abia mai gândeam. Am fost aruncați într-o dubă și duși la Focșani, apoi la Galați. O lună de zile am stat la Galați, până ni s-au vindecat rănile.

La sfârșitul lunii noiembrie 1949 am fost duși la sediul Securității, unde ancheta a durat un an de zile. Eu în celula nr.1, iar Paragină în celula nr. 20. Nu voi mai descrie metodele de anchetă, pentru că ele au urmat întreaga gamă care începe să fie cunoscută acum de toată lumea.

La 18 octombrie 1950 va avea loc procesul cunoscut sub numele „Procesul lotului Paragină”. Din lot au făcut parte 68 de persoane. Între ele și 25 de elevi de la liceele din Panciu, Focșani și Tecuci. Lotul nostru s-a bucurat, să zic așa, și de șansa că la ora aceea, când noi comisesem faptele, nu fusese instituită încă pedeapsa cu moartea. Ea se va institui curând după arestarea noastră. Astfel că cele mai mari pedepse le-au primit Ion Paragină, prof. Zdru Aristide și subsemnatul.

După proces am rămas la Galați până în luna iunie 1951. Apoi lotul a fost fărâmițat, o parte dintre noi fiind trimiși la Canal, Ion Paragină și Zdru Aristide la Aiud, iar eu la Gherla.

Aici, la Gherla, voi cunoaște toate ororile „reeducării” conduse de demenții studenți Eugen Țurcanu și Popa Țanu. […]

În sfârșit, după 15 ani de detenție, în 1964, m-am eliberat.

Aflat în poarta închisorii, m-am gândit ce voi găsi acasă. Mama nu mai exista de mult, nici tata; și frații și surorile îmi fuseseră răspândiți pe ici și colo, nu mai știam nimic despre ei. O singură lumină: Lucia, soția mea. Și copilul, pe care-l văzusem o singură dată, puțin, după naștere. […]

CAPITOLUL URMĂTOR: Rezistența prin cultură în România

ÎNAPOI LA Cuprins

Anunțuri
Galerie | Acest articol a fost publicat în demnitate, despre demnitate, dignity, history și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Povestea lui Mihai

  1. mihai ilie zice:

    Trist si frumos

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s