Aristina


(Fragmente din volumul: Aristina Pop Săileanu, Să trăiască partizanii până vin americanii! Povestiri din munți, din închisoare și din libertate. Interviu de Liana Petrescu. Postdocumentare, aparat critic Virginia Ion. Editor Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, București, 2008.)

Într-o casă din centrul Bucureștiului, casă ascunsă în adâncul unei grădini cu legume și pomi fructiferi, locuiește o doamnă cu o biografie senzațională. Istoria care i-a modelat-o a și împiedicat-o să și-o povestească. Este prima dată când o face acum.
Tatăl său, un vestit pădurar din țara Lăpușului, a salvat mai mulți copii evrei de la deportarea la Auschwitz, în timpul stăpânirii maghiare, și figurează la Memorialul Yad Vashem de la Ierusalim ca „drept al popoarelor”. Dar pentru că, patru ani mai târziu, în 1948, a ascuns în cantonul său mai mulți fugari anticomuniști, a fost nevoit să se refugieze în Munții Țibleșului, fiind amenințat cu arestarea după ce a refuzat să devină informator, cum îi propunea Securitatea. A luat cu el și pe doi din copiii săi. Fata de optsprezece ani, cu un nume parcă mitologic: Aristina, este eroina acestei cărți. Băiatul, Achim, avea cu patru ani mai mult. În urma plecării lor, ceilalți membri ai familiei – soția, ceilalți copii, numeroase rude, mai mult sau mai puțin apropiate – au fost deportați în Bărăgan. În 1953, după patru ani în care a organizat și condus grupul de rezistență din Munții Țibleșului, grav bolnav, Nicolae Pop a coborât din munte și s-a lăsat arestat de securiști, pentru a nu-și încurca colegii de luptă și pentru a-și salva astfel rudele persecutate câtă vreme el era de negăsit. Securiștii n-au așteptat ca boala să-l răpună: l-au ucis ei, fără judecată. Cei din munți au fost în scurtă vreme fie împușcați, fie prinși și condamnați: Achim la 22 și Aristina Pop la 20 de ani închisoare. Cei unsprezece ani de până la grațierea din 1964 Aristina i-a petrecut în închisori, grav bolnavă ea însăși, dar protejată de prietenia colegelor de suferință, între care era mereu cea mai tânără
. (Romulus Rusan).

Copilărie fericită

Stimată doamnă Aristina Săileanu, v-am ruga să aveți amabilitatea de a ne acorda un interviu și, în cazul în care acceptați, să începem printr-o scurtă prezentare a dumneavoastră și a perioadei care a premers detenției.

– M-am născut în Lăpușul Românesc, județul Someș, la 13 mai 1931, într-o familie de țărani. Am fost nouă copii, dintre care patru au murit, cinci suntem în viață. Locuiam departe de comună, la paisprezece kilometri distanță. Duceam o viață frumoasă. Am avut o copilărie fericită până în anul 1949.

Până să ajungeți la acest moment, descrieți-ne, vă rog, gospodăriile din Lăpuș …

– Făceam parte din categoria oamenilor mai înstăriți din comună, dar, pentru că era o comună de munte, desigur, cei mai bogați arareori aveau 30-40 de pogoane, pământ arabil era mai puțin, deoarece era mai mult fânaț, pășuni. În sfârșit, nu ne puteam compara cu moșierii din Moldova sau din altă parte. Oamenii se ocupau cu creșterea vitelor, aveau oi multe …
Eram aproape singuri în acel loc foarte pitoresc. Casa noastră, înconjurată de o pădure de fag, era compusă din două camere, o bucătărie de vară, șură, grajduri, cotețe de porci, de păsări… Era o gospodărie frumoasă. Părinții mei au fost foarte muncitori. Tatăl meu era pădurar. Vara, venea foarte multă lume la noi. Casa era deschisă. Tatăl meu era cunoscut de aproape toți intelectualii din județ, întrucât era mare vânător și mergea la vânătoare cu elita județului Someș – cu prefectul și primarul de atunci, cu medici, avocați și alți amatori de vânătoare. Era, așadar, foarte cunoscut și îndrăgit de lume. Citea foarte mult, erau la curent cu tot ce se întâmplă – și mama, și el. Pe copii i-a dat la școala primară, iar, ulterior, pe mine și pe un frate ne-a dat la liceu…

Începutul durerilor

Unde ați făcut liceul?

– La Dej, dar n-am reușit să-l termin, pentru că a venit prigoana comunistă. Preotul greco-catolic Oniga Tănase oficia liturghia în biserica din comună. Au venit de la Securitate cu motocicletele, au înconjurat biserica, au vrut să-l aresteze – era într-o duminică –, dar s-a răsculat tot satul. El nu s-a mișcat, pentru că preotul nu are voie să întrerupă liturghia și, la sfârșit, câțiva dintre cei prezenți l-au dus la ei acasă. Securiștii au plecat pentru că oamenii au aruncat cu pietre în ei. Au arestat mai târziu peste 500 de oameni, pe care i-au dus la Cluj. Noi aparțineam atunci de Dej, de județul Someș; pe ei i-au dus la Cluj și, desigur, unora le-a dat drumul. Alții au rămas un an-doi la închisoare. Părintele Oniga a plecat în munți, pe la diferite case care erau mai izolate de comune. Asta se petrecea în 1948. Am omis să vă spun că, după alegerile din 1946, foarte mulți intelectuali erau urmăriți, iar mulți dintre ei au luat drumul pribegiei…

Puteți să ne dați niște nume?

– Tatăl meu, fiind un om de încredere,  s-a trezit într-una din zile cu un prieten, preotul Nechita Neculai, protopop la Târgu Lăpuș, care i-a spus: „Am un om, un politician, care face parte din Partidul Național țărănesc și este urmărit de Securitate. N-ai putea să-l adăpostești?” Tatăl meu i-a răspuns: „Da, dar știi că la mine este casă deschisă – unii vin, alții pleacă… foarte mulți oameni vin la fân sau la săpatul porumbului”. Erau la noi, vara, câte 30-40 de oameni aproape în fiecare zi, până se terminau toate lucrările…
Cu toate acestea, tata a spus să-l aducă. Și l-a adus. A stat la noi un an de zile. Se numea Vasile Pașca. Era din Târgu Lăpuș… Făcuse cinci ani de prizonierat în Rusia, de unde se întorsese în 1945, iar din 1947 luase calea codrilor. Timp de un an, cât a stat la noi, a fost văzut de diverse persoane. Temându-se, tata l-a dus la Botiza, o comună din Maramureș, la niște prieteni, ca să nu mai fie văzut acasă la noi. Fără să știe tata, acești prieteni adăposteau, la rândul lor, doi studenți, care erau, și ei, urmăriți de Securitate. Studenții au luat legătura cu Vasile Pașca și ne-am trezit, după două luni de zile, cu ei, toți trei, înapoi, acasă la noi.
Eu eram la liceu, la Dej. Desigur, cartea nu mergea prea bine, pentru că tot timpul mă gândeam la ai mei… nu știam ce se va întâmpla cu ei. De când Ardealul de Nord fusese cedat Ungariei, în timpul prigoanei împotriva evreilor, tatăl meu salvase opt evrei, între care o familie cu trei copii, unul de 2 ani, altul de 6 ani, altul de 8 ani. Încă de la vârsta de 13 ani, am stat mereu cu frică, pentru că le duceam hrană evreilor în munți. Le duceam eu, împreună cu un frate de-al meu, ca să nu bată la ochi… Nemții erau la noi în comună, împreună cu jandarmii unguri, dar ei nu umblau prin toate coclaurile după partizani, cum a făcut Securitatea mai târziu. Erau plini munții de partizani ruși, erau și dezertori români din armata maghiară… era și un cumnat al meu, fugit din armată. Ei bine, nemții și ungurii veneau acasă la noi, se întâlneau cu alții din alte părți ale Maramureșului, din Someș, și apoi plecau, fiecare la unitatea lui. Nu se împrăștiau prin păduri să-i caute pe dezertori. După 1947-1948 s-a schimbat situația. A venit Securitatea, care cred că a fost unică în felul ei. Au dat năvală toți securiștii la noi acasă. Eu tocmai venisem după mâncare, de la liceu, de la Dej. Era 11 mai…

În ce an?

– 1949… Ne-am trezit cu Securitatea de la Dej – peste treizeci, nu exagerez. Cei trei, care erau urmăriți de Securitate, stăteau în camera mare. Când i-am văzut pe securiști în curte, am strigat: „Ați știut să veniți pe la noi?”, ca să afle cei din cameră că a venit Securitatea. Studenții și Vasile Pașca s-au uitat pe geam și, văzându-i pe securiști, au sărit pe o fereastră direct într-un pârâu care trecea pe lângă casa noastră și au dispărut în pădure. Trei dintre securiști au intrat în casă, s-au dus la geam și au văzut urme de var căzut. S-au uitat unul la altul în tăcere. Eu am încremenit. Mama făcea pâine – începuse deja să scoată pâinea din cuptor… Vă dați seama prin ce a trecut familia mea – mai întâi istoria cu evreii și, cinci ani mai târziu, această prigoană.

Ispitirea

– Cei trei securiști au mers afară la ceilalți și, după ce au discutat, l-au chemat pe tatăl meu și i-au spus: „știm că ești un om de vază în comuna Lăpuș. Vrem să-ți propunem ceva. știm că ai salvat niște evrei și că ai fost împotriva horthy-știlor.” În paranteză fie spus, tata avea mulți prieteni unguri. El nu se gândea că omul e ungur, că e țigan,… om să fie… Era înconjurat de unguri foarte de treabă, ca, de pildă, Kiss Janko, care, tot timpul cât au fost evreii ascunși în munți, știa că avem grijă de ei. Acesta l-a ținut la curent pe tata cu mersul războiului ca să fie liniștit.
În sfârșit, securiștii i-au spus tatei: „Tu ai salvat evrei, ești un om bogat, uite, sunt niște băieți tineri, care au părăsit facultatea și au fugit în munți. știi cum este tineretul… vrem să-i readucem la facultate. țara noastră este după război, avem nevoie de intelectuali, așa că te-am ruga să colaborăm. Mai mult, o să-ți dăm și o funcție foarte mare dacă ne faci servicii, dacă-i predai. Ești mare vânător, umbli prin munți, iei legătura cu ei, în sfârșit, le dai de mâncare și pe urmă ne anunți.” Tatăl meu i-a privit îngândurat și le-a spus: „Eu nu port haină militară, ci haină de pădurar; sunt țăran, am gospodăria mea, copiii mei, cinci copii, familia mea, în sfârșit…, ce să vă dau eu? Dumneavoastră faceți-vă datoria dumneavoastră, așa cum eu mi-o fac pe a mea.” „Dacă accepți, spun ei, o să te facem șef la Securitate.” Tata le-a spus: „Nu. Nu mă încântă acest lucru; niciodată nu mi-a plăcut haina militară, iar dacă am îmbrăcat haina de pădurar, am îmbrăcat-o pentru că din moși-strămoși ai mei au fost pădurari și vânători. Eu însumi sunt vânător pasionat”. „Totuși, totuși, au insistat ei, te rugăm foarte mult să iei legătura cu ei și să ne anunți, căci ești un om vestit pe aici și ei o să aibă încredere în dumneata.” Tata le-a spus: „Eu nu pot să promit acest lucru.” Alți doi, dintre care un locotenent-major, Rusu, m-au luat pe mine deoparte și mi-au spus: „Nu cumva ai văzut pe la taică-tu niște oameni îmbrăcați în straie de ciobani? Uite, o să treci clasele fără să înveți, o să termini liceul, o să-ți iei bacalaureatul, examenele toate, fără ca să te silești să înveți. Până la urmă, te poți căsători cu unul dintre noi; ești tânără, ai șaptesprezece ani, ești drăguță…”, mă rog, au început să-mi facă tot felul de complimente. „Poți ușor să-i atragi pe acești tineri, și noi o să te ajutăm să termini facultatea, în sfârșit, să-ți faci un viitor frumos.” Eu zic: „Nu știu despre ce vorbiți, eu am venit acasă să-mi iau ceva de mâncare. Fiți, vă rog, mai clari.” „Da. Uitați, au fugit atâția studenți, sunt în munți, au făcut organizație, poate vor să te atragă, să le duci mâncare, așa cum ai făcut cu evreii, că noi știm totul, și apoi vii și ne anunți.” Le-am spus: „Eu mâine plec la școală și, oricum, nu știu nimic despre lucrurile astea. Vorbiți cu tata, vorbiți cu mama, vorbiți cu fratele meu, care e mai mare ca mine, în sfârșit, eu nu știu la cine vă referiți. Atâta știu, că am mulțumit lui Dumnezeu pentru că evreii au scăpat de Auschwitz, iar tatăl meu a făcut fapte bune… Noi am crescut cu frica lui Dumnezeu.” Pentru că era vânător, foarte multă lume se temea de tata. De exemplu, se întâmpla că treceau hoții prin pădurile acelea, dar ne ocoleau casa, pentru că se temeau de tata,  căci era un om foarte sever.  „Nu cred că ar trage la casa noastră”, le-am spus. Și eu când vorbeam cu ei, mă uitam, așa, spre munte, și ei au zis: „Unde te uiți? Te uiți în pădure? Te uiți după ei? Tu știi și nu vrei să ne spui.” „Domnule, lăsați-mă-n pace că eu nu știu despre ce vorbiți dumneavoastră!”

Ce se-ntâmplă – la un moment dat eu m-am tot uitat în jos, așa, și am văzut, cam pe la ora 12 ziua cum câmpul era plin de armată. Eu când am văzut așa, m-am speriat, am lăsat-o pe mătușa cu frățiorul meu, care era de doi ani, m-am dus la moară, care era în pădure, și am spus: „Tată, ce fac, căci vin zeci de securiști, sunt… e plin câmpul de ei.” Taică-meu a spus: „Vino cu mine. Vino la mine.” M-am urcat prin pădure, m-am dus la el. și-am plecat cu tata. Armata a venit, a devastat tot, a bătut-o pe mătușa, băiețelul de doi ani, frățiorul meu, a plâns, toată lumea ce-a întâlnit… era multă lume, veneau oamenii de la munca câmpului, erau oameni la noi acasă, veneau la lucru, i-a luat pe toți, i-a bătut.

[…] Fratele meu era la stână, și când a ajuns acolo armata la stână, a întrebat care este băiatul lui Pop. Și atunci i-au spus ciobanii: „Uite, Achim, că e Securitatea și a întrebat de tine.” Stâna era în pădure; și-atunci el a fugit (…) și frate-meu a dat de noi, și-am rămas cu tata.

Vă dați seama ce era în sufletul mamei, soțul și cu cei doi copii pe munți, iar armata ne căuta, nu vă puteți da seama ce-a fost în sufletul mamei. Și armata mereu pe munți după noi.

Așa am stat patru ani…

Deportarea în Bărăgan

– Noaptea, au ridicat-o pe ea (pe mama, n.n.) și pe toată familia – pe surorile, pe fratele meu, care împlinise cinci ani, pe nepoți – și i-au dus în Bărăgan. I-au luat noaptea, fără nimic, numai cu ce aveau pe ei, în august 1952. Nouă ni s-a tăiat orice mijloc de a mai afla ceva despre ei.

Cam câți au fost ridicați?

– Peste 15.

știți în ce așezare din Bărăgan au fost duși?

– Lângă Fetești, într-o comună de acolo, un sat… Rămăseseră niște căsuțe de la unii bănățeni, cărora li se dăduse deja drumul.
Acasă, nu vă spun ce persecuție a început asupra rudelor: cumnații tatălui meu, frații, toți bătuți, arestați… Comuna a fost, pur și simplu, maltratată de Securitate. Doar câțiva oameni din sat au fost scutiți de acest tratament. Tata avea o vorbă: „Sunt două categorii de oameni: gospodarii, cărora le place munca, și nevoiașii, care-i ajutau pe cei bogați la munca câmpului, dar aveau ce mânca, aveau o vacă cu lapte, aveau porc.” Dar nu toți cei nevoiași erau la fel. De o parte dintre ei, care erau leneșii satului, s-a folosit Securitatea. I-a pus în funcții în comună și, apoi, i-a luat pe cei care cunoșteau munții și umblau împreună după noi. Vreau să precizez că acești oameni erau lipsiți de scrupule, fără teamă de Dumnezeu.
Cumnatul meu, Simion Ciontea, împreună cu familia lui, nu au fost duși pe Bărăgan. Doar că îi urmăreau. I-au lăsat ca momeală că, dacă au ridicat familia și au dus-o pe Bărăgan, noi vom trage la ei. Erau mereu urmăriți. Sora mea s-a urcat în pod într-una din zile și a găsit acolo țigări și chiștoace, cum fuma Securitatea și îi asculta pe ei ce vorbesc în casă.

Ceilalți cât timp au fost ținuți pe Bărăgan?

– Din 1952 până în 1956. În 1956 le-a dat drumul. Împreună cu mama, pe Bărăgan au mai fost duși: unul dintre frații mei, Ion, care avea 18 ani în momentul deportării, fratele mai mic, Nicolae, care avea 5 ani, sora mea, Bendrea Elena, cu băiețelul ei de 6 ani, Viorel, cumnatul meu, Gheorghe Bendrea, și mătușa mea, Palaghia Pop, care a și murit pe Bărăgan. Fratele meu, Ion Pop, tocmai absolvise liceul înainte de deportare. Noroc că își luase bacalaureatul, grație profesorilor din Năsăud. Secretarul de partid al liceului a vrut să-l dea afară de nu știu câte ori, dar profesorii au luat atitudine și au spus: „Acest elev trebuie să-și ia bacalaureatul… Este un elev bun.” și l-a ajutat Dumnezeu de și-a luat bacalaureatul.
Aceștia erau din familia noastră. Dar au fost și alte familii care au fost în grup cu noi, pe toți i-au luat. A lui Mâț Ion toată familia au luat-o. […]

…Am trecut, apoi, în altă comună, în Dobric, aproape de Libotin. Tata avea acolo un bun prieten, Ion Perhaița, care avusese un frate senator, cred că liberal. Acesta avea mulți prieteni în Dobric. Ne-a pus în legătură cu ei, iar aceștia ne-au adăpostit în casă. Unul dintre ei era Alexa Moșuț, care, la rândul lui, ne-a pus în legătură cu un prieten de-al lui din comuna Costeni, care era secretar de partid. Acest om ne-a ținut în podul casei lui, în timp ce jos veneau membrii de partid și discutau politică. Până la urmă, au început să cânte: „Să trăiască partizanii până vin americanii.”

Comuniștii cântau?

– Comuniștii, secretarul de partid, în timp ce noi eram în podul casei. S-au îmbătat și au încins o horă acolo. Vă dați seama ce comuniști erau…

Ultima întâlnire cu tata

– Și am stat așa, doamnă, până în toamna anului 1952. Securitatea începuse deja să intre prin sate și să facă percheziții din casă în casă. Atunci noi ne-am dus în Hărnicești, Maramureș, și am luat legătura cu familia lui Vasile Hotea, care era, oarecum, odrasla politică a lui Vasile Lazăr, fratele d-lui Ilie Lazăr. Tatăl meu a venit un timp cu noi, dar n-a vrut să rămână, pentru că nu cunoștea comunele și oamenii de pe-acolo și nu avea încredere. „Eu rămân, totuși, în preajma Lăpușului, în țara Lăpușului, că acolo sunt stăpân pe mine”, a spus el. Eu am rămas cu fratele meu și cu Vasile Hotea în Hărnicești, iar pe mine m-au dus pe la diferite familii din comună. Stăteam singură în podul cu fân; și acum mă gândesc că era ceva foarte periculos: era un butoi mare, acoperit tot cu fân și eu mă ascundeam în el, pentru că Securitatea umbla din casă în casă, intra în podurile oamenilor și înfigea baionetele în fân până la dușumea. Din fericire, Securitatea a ajuns în comună abia după plecarea noastră. Stăteam singură la această familie, la Vasile al Parascăi. Nu-i rețin numele, doar porecla.
Fratele meu, Achim, cu Vasile Hotea, care era din comuna aceea, au stat la Nicoară al Lupului, cumnatul lui Vasile al Parascăi, și la Gheorghe al lui Ciontoș. Am stat așa locului vreo două-trei săptămâni, pentru că Vasile Hotea era foarte urmărit – făcea parte din tineretul țărănist, studențimea țărănistă – și începuseră arestările: i-au ridicat pe fratele lui, Nicoară Hotea, pe sora lui, pe toți, și i-au dus la Sighet, unde i-au maltratat. Apoi am mers în altă comună, în Hoteni, unde am stat la Mihai al Axentei, pe urmă în Desești, la niște rude de-ale acestuia… nu le mai rețin numele. În orice caz, în cele din urmă, a trebuit să părăsim și aceste comune…
Iată ce se întâmplase: tatăl meu și cu Ioan Mâț rămăseseră în preajma Lăpușului…, iar noi ne perindam prin satele de lângă Sighet: Hoteni, Desești, Hărnicești, Sat șugătag, Julești…. La 15 octombrie 1952, ne-am întâlnit cu tata în munții Secului. Trecuse o lună-două de când nu ne mai văzusem. Atunci, am observat că tata făcuse o pareză și vorbea foarte greu. După ridicarea mamei, el s-a întristat foarte tare, a suferit mult, probabil că avea tensiune, era abătut. Mergea, totuși, și vorbea, dar cu greutate. Își găsea cu greu cuvintele. Am stat o zi de vorbă cu el, pe urmă el s-a întors din nou cu Ioan Mâț în hotarul Lăpușului, pe la diferite case, iar noi a trebuit să părăsim aceste sate. Până la urmă am ajuns la familia Moșuț din Dobric, în zona Lăpușului, unde mai stătusem cu o vară în urmă (1952). Cred că era luna martie când am mers la acest om.

Trădarea

– Numai că, după câte știu acum, acest Moșuț îl predase Securității pe Ioan Mâț, cu două luni înainte… Cum era de așteptat, Securitatea l-a bătut într-un hal fără de hal. Când m-am întâlnit cu Mâț, după 1964, mi-a arătat mâinile și mi-a spus cum a fost bătut. L-am întrebat: „De ce-ai spus oamenii la care ai stat în Maramureș?” Mi-a răspuns: „Dacă cineva îmi spunea «ai omorât pe mama ta», aș fi spus «Da, am omorât-o pe mama», numai să mă lase. Îmi puneau mâinile în apă ca să se mai desumfle și o luau de la capăt… Apoi picioarele, laba, toți mă băteau la tălpi, m-au schingiuit într-un hal fără de hal, încât n-am mai rezistat și a trebuit să spun măcar câțiva – nu i-am destăinuit pe toți”. După ce a spus numele gazdelor, sigur că au început arestările prin Maramureș, prin Desești, iar noi a trebuit să părăsim acele sate.
… Deci ne-am întors la Dobric, la acest Alexa Moșuț. Am plecat noaptea, vă dați seama, de lângă Sighet, am trecut munții – Sermentieșul, apoi șatra Pintii – prin zăpadă până la brâu. Era martie și era încă zăpadă mare pe munte. După o zi și o noapte, am ajuns la Dobric.
Moșuț avea casa la marginea satului… Am intrat în curte, unde era și casa unui frate de-al lui. Am bătut la ușă, dar nu ne-a răspuns nimeni. I-am spus fratelui meu: „Să știi că ăștia sunt arestați și de aceea nu răspunde nimeni.” La un moment dat, n-aveam ce face, doamnă, eram înghețați de frig, am bătut la geam. Și într-un târziu, s-a deschis ușa și a apărut el.
Ne-a invitat înăuntru fără să aprindă lampa. Avea două fetițe, una de vreo șapte ani, alta de vreo opt-nouă ani. I-am spus că nu mai avem alimente, nu mai avem unde să stăm… El a spus: „Nici eu nu pot să vă țin în casă pentru că a fost Securitatea și pe-aici.” Fuseseră arestați Ion Perhaița, prietenul tatei, și mulți alți oameni de pe-acolo. Singur el nu fusese arestat, restul, toți cei la care stătusem în vara lui 1952, erau arestați. „Vă pot, însă, ajuta”, a spus. „Este un căsoi – așa se spune pe la noi unei case cu o singură cameră – în hotarul Rogozului.” Ne-am dus acolo – mai fusesem în vara aceea la acel căsoi… Dar, ce să facem? Foc nu puteai să faci, pentru că s-ar fi văzut fumul. „Mergeți acolo, stați acolo și la ora zece vin cu mâncare la voi.”
Ne-am dus… N-am să uit niciodată: pe când îmi făceam rugăciunile, înainte de culcare, am văzut scrisul tatălui meu pe o scândură: „Dumnezeu să binecuvânteze casa aceasta.” Îmi era dor de tata. Mi-am tras sumanul pe cap și am început să plâng. În timp ce plângeam, Vasile Hotea a țipat: „Te rog să nu mai plângi!” Atunci mi-am ridicat sumanul să văd ce face Hotea. Își luase cărțile de rugăciune și se ruga. Pe barba lui mare – pentru că nu se mai bărbierise de câtăva vreme – îi curgeau lacrimi. „Doamne, cum se roagă! Ia să încep să mă rog și eu!”, mi-am spus și m-am rugat până am adormit. Într-un târziu, ne-a trezit  Hotea: „Sculați-vă, nu vă speriați, suntem înconjurați de Securitate.”
Aceasta era masa pe care ne-a pregătit-o Alexa Moșuț.

Fratele meu a vrut să iasă primul, să deschidă foc. Hotea l-a tras de o parte și a ieșit el în ușa căsoiului și a deschis foc. Securiștii au dat drumul la câini, doamnă, și tot puhoiul de securiști după noi trei… Căsoiul era pe un deal, și-n jos, după o porțiune abruptă, era un pârâu. Eu am luat-o la fugă în jos, am intrat în pârâu și am început să mă cațăr pe cealaltă colină. Era lapoviță și ninsoare și erau fire lungi de iarbă, de pir, rămase din anul precedent. De firele acelea mă prindeam, doamnă, și nu știam ce se întâmplă în spatele meu. Mă tot prindeam cu unghiile de pământ, scormoneam dealul, ca să pot să ajung pe culme, și iar alunecam. Nu vă pot reda prin ce clipe am trecut. Am reușit să ajung sus. Eram toată numai noroi, pe mâini, pe față, pentru că ei trăgeau în stil mare în acel dâmb, și tot noroiul sărea pe fața mea. Câinii m-au prins de cioareci, dar pentru că cioarecii erau din stofă de lână, nu m-au sfâșiat. Hotea a împușcat un câine. Sus era un loc mai neted și, când mă uit, fratele meu zăcea acolo, căzut, iar pistolul lui, „Oritza”, mai departe de el. „Da ce-i cu tine, Ichim?”, îi spun. „Ce să fie? – zice – Sunt rănit.” Era ciuruit de gloanțe, doamnă…. tot abdomenul era ciuruit, curgea sângele șiroaie din el…   N-am mai putut să fug și l-am strigat pe Vasile: „Bade Ioane!”, că așa-i spuneam. Nu-i spuneam pe nume. Fiecare avea câte un nume știut doar de noi, ca să nu ne recunoască lumea. Mie mi se spunea Costică, altul era badea Ion, altul badea Gheorghe, badea Vasile…
Securiștii se apropiaseră deja de noi. Unul dintre ei mi-a dat o cizmă, de-am sărit în sus și apoi am căzut cu fața la pământ. Au strigat: „Mâinile sus!” Eu n-am vrut să ridic mâinile și le-am spus să mă împuște și pe mine ca pe fratele meu. și, cum era fratele meu căzut acolo, lângă mine, mi-a ridicat el mâinile. Atunci ei s-au apropiat și s-au uitat la noi… Văzând că Achim se face din ce în ce mai palid, le-am spus: „Ce faceți cu el, nu vedeți că moare?” Ei s-au trezit și au spus: „Unde este Hotea? Îl scăpăm pe Hotea!” Așadar, ei știau cu lux de amănunte tot. I-am strigat lui Hotea: „Să știi că eu nu mai pot să fug.” „ține-te după mine!”, a spus el, dar eu am rămas lângă fratele meu. Și s-au luat securiștii după el, iar lângă noi au mai rămas vreo patru-cinci. Pe Hotea l-au împușcat. Am aflat ulterior că din partea cealaltă veneau alți securiști, pe drumul Lăpușului, între Rogoz și Lăpușul Românesc. Acolo era plin de mașini cu securiști care l-au încercuit și l-au prins.
Între timp, starea fratelui meu se agravase. „Faceți o targă și duceți-l pe fratele meu, că moare!”, le-am spus. Atunci, ei s-au dus la căsoi, au adus niște scânduri și au făcut o targă. Pe mine m-au legat și ne-au dus până în comuna Dobric. Cu șuturi, nu vă pot descrie, cu paturi de armă în spate,… numai eu știu prin ce am trecut. Era 8 martie 1953, într-o zi de duminică. Ne-au urcat într-o dubă și ne-au dus la Securitate, la Târgu Lăpuș. Mie mi-au pus niște ochelari negri, atât de strâmți, încât mi-au rămas urme la tâmple. M-au ținut o noapte întreagă cu ei. Și de-acolo m-au dus la Baia Mare, la Securitate. Și de la Baia Mare la Satu Mare.

Cât ați stat la Baia Mare?

– 24 de ore, cam așa. La Securitatea din Satu Mare m-au băgat într-o celulă la subsol, cu pământ pe jos, unde simțeam că mă sufoc din cauza lipsei de aer. Am tot întrebat de fratele meu și, ulterior, am aflat – desigur, nu de la ei – că l-au dus la un spital.

Despre tatăl dumneavoastră nu ne-ați spus. Ce s-a întâmplat cu el?

– Da. Am omis să vă spun. De fapt, nu a fost arestat. După cum v-am spus, se îmbolnăvise. Avea tensiune și făcuse pareză. Nu putea să vorbească bine. Se simțea din ce în ce mai rău. Ioan Mâț, băiatul cu care a rămas împreună, mi-a spus, ulterior, când ne-am întâlnit după ani de închisoare, că s-a dus în comuna Ungureni, la preotul din comună, s-a spovedit, s-a împărtășit și i-a rugat pe cei care la care stătea ascuns să-l ducă la marginea drumului Lăpușului, care făcea legătură între Băiuț și Lăpușul Românesc, să-l lase acolo, lângă un pod. Era o iarnă foarte grea, era în ianuarie…

Ianuarie 1953?

– Da, 1953. Localnicii l-au lăsat lângă pod. A văzut într-un târziu o sanie cu cai, a făcut semn cu mâna, căruțașul a venit și l-a luat. Așa greu cum vorbea, l-a rugat pe acel om să-l ducă la postul de miliție. Când l-au văzut cei de la miliție, au dat telefoane în toate părțile, spunând că l-au prins pe Pop, și au sosit zeci de securiști. Toți erau fericiți și se felicitau între ei… Nu l-ar fi prins niciodată dacă tata nu ar fi hotărât să se predea… Oamenii la care a stat l-au rugat să nu se ducă la Securitate și i-au promis că o să aibă ei grijă de el și poate se va face bine. Iar dacă nu se va face bine, o să moară și o să-l înmormânteze creștinește și va fi aproape de satul lui. Dar el a spus: „Nu, pentru că dacă eu mor și mă îngropați aici, toată armata o să mă tot caute ani de zile și familia mea va suferi.” În sfârșit, a venit Securitatea, n-au vrut să creadă că-i bolnav și că nu poate vorbi. Au zis că nu vrea să vorbească și unul i-a dat cu patul armei în față, de i-a țâșnit sângele și pe gură, și pe nas. Ulterior am aflat că a fost împușcat mortal chiar în ziua în care s-a predat la Târgu Lăpuș. Nu știu unde este înmormântat. A fost un om extraordinar, care și-a jertfit întreaga familie și pe el însuși pentru a face bine aproapelui. Nu a fost un om egoist, un om care să trăiască numai pentru el… A fost un model. Nu spun asta pentru că este tatăl meu. Desigur, a avut și dușmani, ca fiecare om. Dar dușmanii lui…

Erau comuniștii din sat.

– Da, comuniștii din sat. […]

Întâlnire în închisoare

– […] șefa camerei era Lucreția Jurj

, care fugise în munți cu soțul ei, pădurar… El a fost omorât, ea condamnată…

La cât era condamnată?

– Lucreția era condamnată pe viață, muncă silnică pe viață. Era o țărancă foarte frumoasă, în vârstă de circa 28 de ani. Procurorii își băteau joc de ea: „Tu ceri pastă de dinți, țăranco? Ai văzut tu acolo, în Munții tăi Apuseni, pastă de dinți?” Iar ea spunea: „Domnule procuror, n-am văzut pastă de dinți, dar în fiecare zi mâncam patru-cinci mere și uitați ce dantură bună am.”

Vești despre cei de afară

În toată această perioadă, în care ați fost închisă, ați avut vreo veste despre familia dumneavoastră?

– În 11 ani nu am știut absolut nimic de ei, doar în 1954, când eram la Văcărești, mi-au dat în iunie o carte poștală în alb, să o scriu și să o expediez. Am scris-o unei mătuși din comună. În iulie ne-au dat a doua carte poștală. Cum nu am primit nici un răspuns de la mătușa mea, a doua am trimis-o la o fostă deținută, care a stat cu mine în celulă, Elisabeta Sălăjan, care era din București (condamnată în lotul catolic, cu preasfințitul Hirțea de la Oradea). O întâlnisem pe Bea la Oradea, unde am stat cu ea 6 luni, și i-am trimis ei această carte poștală – eu eram foarte grav bolnavă de plămâni –, iar ea mi-a trimis un pachet. Nu aveam voie decât 5 kg: unt, zahăr,… atât țin minte, dar să se încadreze în cele 5 kg. Și atunci, dacă am văzut că nu am primit de la mătușa nimic, i-am scris o a doua carte poștală, iar Bea mi-a trimis un pachet cu tot ce am avut voie și, în același timp, am primit și de la mătușa pachetul. Fiind două pachete în aceeași lună, au depășit 5 kg și nu mi-au dat decât 5 kg, au luat și dintr-unul, și din altul. Dar a intervenit acest doctor, Nicolae Popescu, care a fost pentru noi îngerul păzitor și care ne-a îngrijit, și a mers la director și mie mi-a dat înapoi untul, mi-a dat zahărul, nu mi-au dat niște fructe și nu mai știu ce mai era pus acolo, dar restul mi-au dat. Și mătușa mi-a scris de cei de pe Bărăgan. Atât mi-a scris: „Sunt bine cu toții.” Dar din 1954 până în 1964 nu am mai știut nimic despre ei. […]

Era cineva din comuna dumneavoastră?

– Dintr-o comună vecină. Atunci am început să plâng, îmi curgeau lacrimile. „Vai, Aristina!” și cere repede un bilet, scoate banii, plătește biletul: „Eu sunt Gavrilă Bizo din Suciu de Jos, suntem rude prin alianță. Fratele meu a fost profesor la Dej” – era,  într-adevăr, profesor de română, domnul profesor Bizo, și eram rude, o mătușă de-a mea se căsătorise cu un frate de-al lui. Scoate biletul și îi spun: „Mama, ce știți de mama?” „A murit mamă-ta.” Atunci a fost șocul mare și am zis: „Vai, Doamne, de ce am mai venit de la închisoare?” A fost un șoc pentru mine. Dar, totuși, mi-am revenit și am întrebat de ceilalți. „Toți sunt la Lăpușul Românesc. Toți au venit la casele lor de pe Bărăgan, toată lumea este bine, în afară de mama ta, care a murit, și un frate al tău.” Am aflat mai târziu, era fratele meu Achim, care fusese împușcat în munți. Condamnat odată cu mine la 22 ani, fusese eliberat în 1956, odată cu bolnavii incurabili. S-a dat atunci un decret. Ecaterina Juriari a fost eliberată și ea tot atunci. Achim a fost dus la un spital de boli nervoase. Mama a venit și l-a scos de acolo, a dat semnătură că răspunde de el și  l-a luat acasă. Asta cred că a fost prin ’57-’58, iar în 1962 a murit fratele meu, a murit în același an cu mama: el în aprilie și mama în august.

Dar a fost bătut? Cum de s-a îmbolnăvit?

– După ce a fost rănit, a făcut un icter, probabil de atunci a rămas bolnav. Ce-or fi făcut cu el după aceea, nu știu. El era o fire cam sensibilă și poate că tot șocul acesta l-a dat peste cap. […]

Un ocean de suferință și moarte

Să recapitulăm împreună dezastrele prin care ați trecut. Tatăl dumneavoastră, un țăran respectat de toată lumea, a fost arestat și a fost omorât de securiști. Fratele dumneavoastră Achim a fost împușcat, arestat, condamnat la 22 ani și a murit din cauza detenției. Ceilalți membri ai lotului?

– În total, lotul nostru a cuprins 50-60 persoane, dacă numărăm și sprijinitorii, adică pe cei care ne dădeau de mâncare și ne ascundeau.
Dintre cei cu care am fost în munți, iată cu ce pedepse s-au ales numai câțiva dintre ei: tatăl meu, deci – omorât după ce s-a lăsat prins; Oniga Tănase, preot greco-catolic, împușcat în 1953; Vasile Hotea, student la Politehnică, împușcat în 1953 la arestare; Ioan Rus, student la Drept, condamnat la 25 de ani; Vasile Tivadar, elev în vârstă de 19 ani, 20 de ani condamnare; Mircea Dobre, student, 22 de ani; Vasile Pașca, licențiat în teologie, ortodox, 22 de ani; Gavrilă Dunca, țăran, dezertor din armată, 25 de ani; Ilieș Dunca, țăran, 25 de ani; Dumitru Hotico, împușcat în februarie 1952, la arestare, și Ion Hotico, fratele lui, câte 25 de ani condamnare. Dumitru Chindriș, țăran, 23 de ani; toți aceștia cinci din urmă au fost din comuna Ieud, Maramureș. Ioan Mâț, țăran, dezertor din armată, 25 de ani condamnare; Teodor Giurgiu a reușit să stea ascuns până în 1964; Vasile Blagu de la Târgu Mureș, care a avut 25 de ani condamnare, a murit la Gherla. Dintre cei care ne-au ajutat, care ne-au dat mâncare… Grigore Pop, țăran, din Lăpușul Românesc, unchiul meu…, a fost dus la Canal, unde a murit. Mama, frații mei, toți cei din familie care n-au fost cu noi în munți au fost duși în Bărăgan… Nu mai vorbesc că ni s-au luat odată cu libertatea și casele, și averea, și dreptul de a vorbi, de a gândi. Nouă, ca și altor milioane de oameni.

CAPITOLUL URMĂTOR: Adevărata listă a lui Schindler (secțiunea România)

ÎNAPOI LA Cuprins

Anunțuri
Galerie | Acest articol a fost publicat în demnitate, despre demnitate, dignity, history și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Aristina

  1. avluanac spune:

    Am fost impresionata de cele scrise, deoarece am trait si eu ceva asemanator cu doamna. M-am nascut in anul 1940 in satul Saraiu (jud. Constanta), intr-o familie de oameni instariti, cu cinci copii. Ca si eroina cartii, am avut si eu o copilarie fericita. Imi amintesc gospodaria parintilor mei plina de oameni, care veneau la munca campului de la semanat pana la recoltat. Asteptam cu nerabdare seara, cand se intorceau de la lucru si se asezau la masa, in mai multe serii, deoarece eram fascinata de povestile pe care le spuneau. Refuzam sa mananc in cursul zilei numai pentru a sta la masa cu oamenii seara.
    Si copilaria mea fericita s-a sfarsit tot in anul 1949, cand intr-o noapte in trei ore am fost obligati sa parasim tot ce aveam..Curtea casei era si acum plina de oameni (unii din ei in uniforme, altii imbracati civil), care ne-au urcat cu forta intr-un camion mare cu prelata, luand drumul pribegiei care a durat 15 ani ( domiciliu obligatoriu care m-a purtat prin : Constanta, Piatra Frecatei, Braila, Ramnicu Sarat). Ca si tatal eroinei, si parintele meu era un om chibzuit, foarte intelept, caruia ii cumparam ziarul in fiecare dimineata (desi ne aflam in vremuri grele). Stau si ma intreb, cate povesti de viata nu sunt asemanatoare ? Si in fericire si in suferinta ? Si cati oameni mai sunt printre noi pentru a putea povesti ?
    Maria Constantin – Constanta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s