Uite-așa am stat noi la barieră…


Mă fascinează aceste două distanțe: București – Sofia = 383Km și București – Iași = 395Km. Oricât de proaste ar fi drumurile, tot le poți parcurge într-o singură zi. Măcar de dragul acestor apropieri, oare nu ar trebui să știm mai multe despre Bulgaria decât știm cu adevărat?

Acum aproape un an de zile, am făcut un drum la Sofia, devorat de curiozitatea de a afla cum a fost comunismul în Bulgaria. A fost, desigur, un drum inițiatic. La capătul lui, am scris două articole și am rămas cu multe întrebări. La Sofia n-aș fi ajuns poate așa de ușor, dacă nu aș fi avut privilegiul de a fi invitat de jurnalista Daniela Gortcheva să aflu direct, de la oameni concreți, răspunsuri.

A trecut ceva vreme de atunci, și multe postări pe acest blog până săptămâna trecută, când Daniela a venit la București, în căutarea răspunsului la aceleași întrebări. Iar aceste răspunsuri nu mi-aș fi permis ca ea să le afle numai de la mine, astfel că au urmat mai multe discuții, unele mai interesante ca altele, împreună cu mai mulți oameni extraordinari, pe care-i voi aminti, pe rând, în cele ce urmează.

Sunt departe de tot de ceea ce s-ar numi un naționalist și eram oarecum confuz la ideea că, inevitabil, va trebui să-i prezint măcar succint Bucureștiul, un oraș care poate avea un gust foarte amar pentru mulți dintre noi. Drumul de la aeroport până la hotelul din centrul orașului l-am parcurs de parcă era pentru prima dată, cu alți ochi. Nu arată rău deloc, jumătatea nordică a capitalei e destul de frumoasă, cu tot frisonul pe care-l poate avea un estic la vederea arhitecturii totalitare a „Casei Scânteii” (folosesc denumirea veche, ca să rămân în context). O remarcă, la vederea „Casei cu lei”, a lui Grigore Cantacuzino – „Nababul”: „În Bulgaria, în general, nu neapărat în Sofia, nu există asemenea palate, oamenii bogați aveau altă morală asupra bogăției, mai aproape de mentalitatea olandezilor de exemplu, anume că luxul nu trebuie expus public…”. Interesant, deși casa nu arată rău deloc, deși alte orașe europene sunt pline de palate chiar mai spectaculoase. Și un șoc, atât pentru jurnalista bulgară, extrem de bine informată în ceea ce privește istoria comunismului, dar și pentru mine: Daniela nu știa despre victimele din 21 decembrie 1989 din București, trecerea prin Piața Universității, pe lângă Strada Batiștei, pe lângă Sala Dalles, locul în care au murit 49 de oameni, au fost răniți 604 și au fost arestați cca. 800, mulți dintre ei atât de tineri. Ceea ce se cunoaște în Bulgaria despre căderea comunismului din România este că a existat o revoltă reprimată sângeros la Timișoara și că ceaușescu a fost executat. Iar românii ce știu despre prăbușirea comunismului din țara vecină? Pariez că nu mare lucru, în afară de faptul că Todor Jivkov a fost înlăturat de la putere prin noiembrie 1989, spre și mai marea disperare a noastră, că vom trăi cu nicolae ceaușescu pentru încă nu se știe câtă vreme…

Ce mai înseamnă lucrurile astea după aproape un sfert de secol?

Jela Doina, scriitor, jurnalist și editor, observă că, spre deosebire de România, în Bulgaria rezistența Goryanilor a fost mai organizată. Existența unui post de radio clandestin care, prin chemările lui, la sfârșitul lunii mai 1951 a făcut să se producă o adevărată revoltă a unor sute de oameni, care a necesitat o concentrare de 13.000 de soldați ai forțelor de represiune pentru a restabili ordinea nu se poate compara cu grupurile disparate și slab organizate de la noi. Poate o excepție ar putea fi grupul Arnăuțoiu, prin organizare, jurământ etc.  Iar când românii au aflat de haiducii din munți, eticheta de „legionari” lipită peste tot de Securitate s-a păstrat, nimeni nu i-a vrut, nici atunci și nici acum. În ciuda faptului că, dacă ne uităm pe documente, proporția de legionari printre luptătorii din munți era relativ mică. Frații Arnăuțoiu erau militari ca și mulți dintre căpeteniile altor grupuri. Erau țărăniști, erau liberali, erau mulți fără nici un partid, căci pentru a te opune urgiei aceleia nu era nevoie de afiliere politică, o vedeai și cu ochii proprii, nu ai nu știu cărei ideologii…

Marius Oprea, istoric, scriitor și poet, spune că acești oameni uciși și îngropați prin păduri sunt de fapt eroii luptei anticomuniste. El vrea ca acești haiduci anticomuniști să fie recunoscuți drept eroi, la fel cum sunt recunoscuți drept eroi soldații români sau sovietici morți în Al Doilea Război Mondial. Nu sunt puțini, el estimează numărul celor asasinați de securitate la 10.000. De aceea îi caută și îi dezgroapă. „Există un timp pentru poezie și un timp pentru a face ceea ce trebuie făcut” – așa își explică determinarea de a continua, în timp ce ne arată fotografiile săpăturilor sale, atât de triste, atât de emoționante.

„Există o diferență între statutul de victimă și cel de erou” – a remarcat Daniela Gortcheva, dar pentru Marius această diferență nu există – „Atâta vreme cât au fost împușcați, a existat cel puțin un gest de rezistență pentru care ei merită statutul de erou”. Bulgarii au avut aceleași dificultăți și aceleași confuzii în a-și recunoaște rezistența anticomunistă, după entuziasmul (re)descoperirii Goryanilor și la ei s-a exclamat: „Suntem singurii din lume care au luptat cu arme reale împotriva comunismului!” la fel cum exclama și Octavian Paler în anii ’90. Entuziasmul a fost înlocuit de extremismul corectitudinii politice de „rit vechi”, comunist: „Cum să prezentăm istoria lor în Parlamentul European? Au aruncat în aer statuia lui Stalin – erau teroriști!”. Singurii luptători anticomuniști? E important să nu uităm că în Polonia exista o armată anticomunistă în toată regula formată din aproape 53.000 de oameni.

Daniela Gortcheva și Marius Oprea

Cosmin Budeancă, istoric, va reedita într-o formă revizuită prima lui carte – Suferința nu se dă la frați. Este vorba de interviul său cu Lucreția Jurj, o adevărată eroină care și-a însoțit bărbatul în munți, alături de Teodor Șușman. Între timp, de la acest interviu publicat în 2002, Cosmin a mai scris vreo 10 cărți. Îmi pare bine că anumite cărți se reeditează, cum a fost cazul și cu aceea a interviului luat Elisabetei Rizea. În fond, asta e important, ca lumea să afle, să cunoască ce s-a petrecut aici. De la primele episoade ale Memorialului durerii au trecut atâția ani, între timp s-a maturizat și prima generație de oameni născuți după 1989. Și ei trebuie să știe, cei care nu știu cum a fost, cei care nu se simt mutilați când văd un film precum 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, ci doar îngroziți. Cartea lui Cosmin merită să fie cunoscută nu numai unui public avizat și local, chiar dacă regionalismele care o fac tragic de fermecătoare pe Lucreția sunt aproape imposibil de tradus.

Pentru că toate aceste cărți și filme (cum e și 4 feluri de a muri, documentarul regizorului Nicolae Mărgineanu despre săpăturile lui Oprea) sau articole de presă, în fine, o întreagă mediatecă, foarte bogată, destul de amănunțită, chiar dacă încă incompletă trebuie să existe. Cu toată lipsa de finalitate juridică, indiferent dacă justiția se va face aici, pe pământ, sau nu, încă mai există prea multă lume care trebuie să afle, să știe ce s-a întâmplat. Chiar dacă din perspectiva asta, a asanării morale a societății românești, toate aceste eforturi par zadarnice.

Teodora Stanciu, jurnalistă, remarcă faptul că în România există totuși și o finalitate a restituirii istoriei recente, Raportul TismăneanuCondamnarea comunismului sau Memorialul de la Sighet. Privind oglinda de dincolo de Dunăre, bulgarii au condamnat și ei juridic comunismul declarat prin lege drept un regim criminal și antiuman.

Theodor Orășianu, geolog petrolist, își amintește că tocmai din cauza necunoașterii, la sfârșitul anilor ’70, în Occident, mișcarea Charta 77 era percepută de către opinia publică, după principiile democrației, drept un conflict de idei între societatea civilă și un guvern rezonabil dar nu prea flexibil. Cu atât mai puțin era cunoscută existența unui Paul Goma în România. Astfel încât, fără o prezentare comună a istoriei comunismului, a țărilor care au suferit de pe urma acestui sistem, impactul asupra opiniei publice va rămâne mereu doar unul local. Un exemplu pe care, din nefericire, est-europenii nu-l urmează este cel al memoriei Holocaustului. Și Holocaustul comunist are foarte multe similitudini cu cel provocat de naziști, de exemplu prin înlocuirea urii de rasă cu ura de clasă. O asociație internațională a victimelor comunismului, una cu voci sonore și active, ar putea să facă mai cunoscută această istorie.

Și pentru că am ajuns la acest capitol, al Holocaustului, atât de sensibil și dureros pentru istoria umanității, merită să repet explicațiile Danielei Gortcheva legate atitudinea Bulgariei față de minoritatea evreiască în timpul războiului. Această minoritate număra în jur de 48-49.000 de oameni. Odată cu intrarea Bulgariei în alianța cu Germania, la presiunile lui Hitler, țarul Boris III a fost nevoit să adopte o lege rasială, cum a fost cazul și în România (ale cărei efecte umilitoare le regăsim în Jurnalul lui Mihail Sebastian, ca să avem o imagine concretă). „Legea pentru protecția națiunii” – cum se numea – prevedea interzicerea unor drepturi cetățenești (dreptul la vot, interdicția de a lucra în serviciile publice și administrație), alături de reglementarea locului de rezidență (ghetto), schimbarea numelui, confiscarea averii și tot restul de măsuri care au dat un sens expresiei lui Hannah Arendt – „banalitatea răului” – teroarea prin birocrația implacabilă. Protestelor comunității evreiești li s-au alăturat, într-o superbă solidaritate, cele ale Bisericii Ortodoxe Bulgare, ale sindicatelor, ale unor oameni politici, ale intelectualității bulgare (reprezentate de 29 de scriitori), ale comuniștilor care au ajuns să provoace chiar și demonstrații în stradă sub sloganul „Suntem oameni!”. Iar când comisariatele pentru „probleme evreiești” au reușit să strângă pentru deportare toată această minoritate, ministrul justiției, Dimităr Peșev, a reușit printr-un efort incredibil, utilizând toată influența de care dispunea, să anuleze ordinul de deplasare a acestora în lagărele din Polonia, în ciuda oricăror amenințări.

Dimităr Peșev la Kjustendil

O situație complet diferită față de cea din România, unde, cu toată discriminarea făcută tot à la roumaine, regimul Antonescu a trimis la moarte o mulțime de evrei (între 280.000 și 380.000 cf. Raportului Comisiei Wiesel, 2004).

Notă: Există într-adevăr o nuanță. Raportul Elie Wiesel include și victimele din Transilvania de Nord, teritoriu aflat sub administrația maghiară în timpul războiului. Numărul victimelor din România (inclusiv Basarabia) se ridică la “abia” (ce oribil sună!) 70.000 de evrei. Din câte cunosc nu s-au deportat evrei din București ci predominant din Moldova, inclusiv Iași, un oraș important. Autoritățile românești nu au salvat evrei, oricum numărul celor exterminați este aproape dublu decât numărul total de evrei din Bulgaria. Mai degrabă operațiunea de exterminare s-a făcut “neglijent” într-un stil balcanic. Asta nu scade cu nimic din vină. Au existat, bineînțeles, și oameni vrednici de o mai mare aducere aminte care nu au abdicat de la conștiință și au salvat multe vieți din minoritatea evreiască. În România (inclusiv Basarabia) au fost cel puțin 139 de asemenea cazuri, unul dintre numele importante recunoscute de memorialul Yad Vashem fiind Regina Mamă Elena, un merit al Casei Regale a României nerecunoscut niciodată de autoritățile comuniste. Dincolo de orice polemici privind Monarhia, un lucru este sigur și anume că noțiunea de discriminare este străină de această instituție națională.

O altă precizare necesară este și relativ la Bulgaria căreia i-au fost anexate în timpul războiului teritorii din spațiul iugoslav de mai târziu, de ex. o parte din Macedonia. Acolo s-au operat deportări ale etniei evreiești dar în condițiile în care decizia nu a fost în mânile autorităților bulgărești ci a celor germane. Pe teritoriul actual al Bulgariei însă, nu s-au efectuat deportări.

Din păcate, această crimă a fost susținută tacit și vinovat de BOR, din rândul căreia impardonabil de mulți preoți au fost și comandanți legionari. Iar regimul comunist impus de sovietici, altfel declarat propagandistic drept antifascist, a ținut ascunsă această dovadă de imensă umanitate a Bulgariei până în 1989, din simplul motiv că meritele aparțineau unor instituții ale statului care făceau obiectul urii de clasă: monarhia, biserica și un guvern fost aliat cu naziștii. Această tăinuire în fața opiniei publice este dovada supremă a minciunii comunismului. Iar soarta lui Dimităr Peșev adaugă și mai multă amărăciune peste toată această lipsă de recunoștință. După ce acesta a încălcat toate regulile, abuzând în mod pozitiv de poziția sa, mergând chiar până în localitatea Kjustendil unde erau concentrați evreii pentru a opri fizic deportarea, răsplata a fost una foarte tristă. După demiterea din guvern, la sfârșitul războiului este judecat de autoritățile comuniste și acuzat de antisemitism (sic!) și de anticomunism. Se intenționa condamnarea lui la moarte, numai mărturiile celor salvați au făcut ca pedeapsa să fie „doar” 15 ani de închisoare, din care a executat doar un an. A murit în 1973, uitat în propria sa țară, dar amintit și prețuit la Yad Vashem și în restul lumii civilizate.

Bulgaria a dat dovadă de o solidaritate pe cât de emoționantă, pe atât de eficientă. Cea a României pare să se fi pierdut, deși această solidaritate a existat odată.

Există un București al bulgarilor, așa cum am putea să ne imaginăm un Paris al românilor. Este Bucureștiul în care a trăit în secolul XIX o numeroasă comunitate bulgară, se vorbește chiar de circa 1 milion de etnici bulgari în 1878 (la nivelul întregului regat), când vecinii noștri s-au eliberat odată cu românii de sub Imperiul Otoman, în urma unui război ruso-turc. Astfel, am putut să văd locurile din București unde au locuit vremelnic patrioții bulgari, revoluționarii care au pornit ceea ce istoriografia vecinilor noștri numește „Mișcarea de renaștere națională a Bulgariei”. Vasil Levsky, Hristo Botev sau Gheorghi Rakovsky au trăit și la București. Au luptat și de aici pentru eliberarea țării lor.

Gheorghi Rakovsky

Rakovsky – „un vulcan de om” cum îl descrie ghidul nostru, dl. Luca Velcicov, pe scriitorul revoluționar –  a murit de tuberculoză la București, osemintele lui au stat îngropate mulți ani în cimitirul Bellu (azi sunt mutate la Sofia). Acest Bălcescu, dacă-mi este permisă comparația, al bulgarilor a locuit într-o casă azi dispărută sub buldozerele care au făcut loc unor blocuri comuniste. Monumentul cu placa de marmură care amintea de el a fost distrus în anii ’60 de o echipă de muncitori care săpau șanțuri de canalizare. Un muncitor bulgar, de la Telefoane, care trăia în Popești-Leordeni, a reușit să salveze placa și s-o țină acasă la el timp de aproape 50 de ani, și azi ea este lipită pe peretele unui bloc de pe bulevardul Dimitrie Cantemir. Ce poveste! „Pe toți i-au primit românii: și pe-ai noștri, și pe greci și pe sârbi, pe toți, toți” continuă ghidul nostru, „că aveau toți nevoie unii de alții, să scape de turci”.

 Unde s-a pierdut această solidaritate?

Cine mai știe azi lucrurile astea, dacă noi nu le știm? Cine în lumea asta mai poate înțelege ce s-a petrecut în realitate în spatele „cortinei de fier”, dacă istoriile celor două țări vecine, Bulgaria și România,  seamănă cu niște țipete de durere ale unor oameni aflați în două camere vecine dar antifonate? Dacă noi nu ne auzim strigătele, cum am putea să credem că le pot auzi cei de departe?

Pentru că doar atâta cât s-a spus și cât s-a înțeles până acum din istoria comunismului e prea puțin și prea pasiv, e doar o poveste despre „cum am stat noi, așa, la barieră”. Și toate aceste discuții și povești au un public la fel de restrâns precum cel de acum 50 de ani, care ar fi putut citi o notă informativă precum că:

„Numita Gortcheva Daniela, de naționalitate bulgară, împreună cu numiții Doina Jela, Stanciu Teodora, Oprea Marius, Budeancă Cosmin, Orășianu Theodor și Pătrașcu Alexandru, cetățeni români, s-au întâlnit în perioada 17-20 mai în diverse localuri din municipiul București pentru a comenta dușmănos împotriva regimului de democrație populară din perioada 1945-1989, din RSR și din țara vecină și prietenă RP Bulgară.”

CAPITOLUL URMĂTOR: Intermezzo

ÎNAPOI LA Cuprins

Anunțuri
Galerie | Acest articol a fost publicat în demnitate, despre demnitate, Nou si interesant și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Uite-așa am stat noi la barieră…

  1. hristiandreptmaritor zice:

    mai ușor cu citatele din Elie Wiesel! omu-i așa…”imparțial ca tot Românu’ „.

    • Există într-adevăr o nuanță. Raportul Elie Wiesel include și vitimele din Transilvania de Nord, teritoriu aflat sub administrația maghiară în timpul războiului. Numărul victimelor din România (inclusiv Basarabia) se ridică la „abia” (ce oribil sună!) 70.000 de evrei. Din câte cunosc nu s-au deportat evrei din București ci predominant din Moldova, inclusiv Iași, un oraș important. Autoritățile românești nu au salvat evrei, oricum numărul celor exterminați este aproape dublu decât numărul total de evrei din Bulgaria. Mai degrabă operațiunea de exterminare s-a făcut „neglijent” într-un stil balcanic. Asta nu scade cu nimic din vină. Au existat, bineînțeles, și oameni vrednici de o mai mare aducere aminte care nu au abdicat de la conștiință și au salvat multe vieți din minoritatea evreiască. În România (inclusiv Basarabia) au fost cel puțin 139 de asemenea cazuri, unul dintre numele importante recunoscute de memorialul Yad Vashem fiind Regina Mamă Elena, un merit al Casei Regale a României nerecunoscut niciodată de autoritățile comuniste. Dincolo de orice polemici privind Monarhia, un lucru este sigur și anume că noțiunea de discriminare este străină de această instituție națională.
      O altă precizare necesară este și relativ la Bulgaria căreia i-au fost anexate în timpul războiului teritorii din spațiul iugoslav de mai târziu, de ex. o parte din Macedonia. Acolo s-au operat deportări ale etniei evreiești dar în condițiile în care decizia nu a fost în mânile autorităților bulgărești ci a celor germane. Pe teritoriul actual al Bulgariei însă, nu s-au efectuat deportări.
      Subiectul articolului însă, nu este neapărat o polemică asupra Holocaustului, pentru simplul motiv că această polemică nu există și nu o admit. Comentariile care vizează negarea, minimizarea sau orice altă formă de impietate asupra Holocaustului nu vor fi admise.

  2. Vâ aștept comentariile cu drag.

  3. Cristina M. zice:

    Probabil am rămas toți pe gînduri și ne este greu să formulăm un comentariu coerent… Poate avem nevoie de puțin timp, ca să se așeze lucrurile în noi. Nu cred că există cititor care să fi rămas indiferent!

  4. iulia rali zice:

    … chiar zilele astea, inainte de Inaltare si de ziua Eroilor, cand am fost la cimitir, m-am gandit ca EROI sunt toti luptatorii anticomunisti, cei din munti si cei din inchisori !
    … si va las un comentariu de haijin:
    gratii peste cer – intre ziduri, ochii lor / primind lumina …

  5. Liliana Gabroveanu zice:

    Toate manifestarile extremiste nasc manifestari pe masura….daca nu avem grija de asta…se prea poate ca acele timpuri sa se intoarca si cu mai mare ferocitate…si tot ce am construit sa se dizolve.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s