Semnele – O povestire de Paște


(din volumul „Muntele marturisitor” – Constantin Hrehor în dialog cu Gavril Vatamaniuc)

Gavril Vatamaniuc

Constantin Hrehor: Precum Biblia este plină de semne și minuni, întocmai și viața.
„Sensul unui semn este un alt semn prin care el poate fi tradus” (Pierce).
știu că aveți pe… recepție o avalanșă de fapte…

Gavril Vatamaniuc: Exact. Nu știu cu ce să încep, ca să nu sar prea departe de la un eveniment la altul.

Oricum, împreună fiind cu frații Gheorghe și Ion Chiraș, într-o zi ne-am decis să răspândim niște manifeste pe care le-am pregătit din timp, toată vara. Gheorghe fiind mecanic și meșter priceput la multe lucruri, foarte îndemânatic, a confecționat un aparat de tipărit. L-a făcut din lemn – literele imprimate erau mari, cum sunt titlurile gazetelor, ca să poată fi citite și de bătrâni. Eu am adus hârtia și tușul. Am emis două feluri de manifeste: unele aveau inscripționat apelul „Frați români!”, iar altele „Frați creștini!”. Am tipărit greu, trebuia așezată literă după literă… Trebuia să facem acest lucru, nu era destul numai să vorbim cu oamenii. Am tipărit peste trei sute de manifeste prin care îi îndemnam pe oameni să respecte Biserica, să nu se lase în voia rătăcitorilor care voiesc să-i ducă la pierzanie. Să nu se înscrie la colectiv și în partid, să nu se supună fiarei roșii a comunismului […].

Era anul 1953, spre ziua mănăstirii Sucevița, înspre 6 august, de hram, la Schimbarea la Față. Pentru bucovineni era o zi importantă, luminată ca ziua Paștilor. Din toată Bucovina și din Moldova veneau credincioși, încă mai înainte cu o zi, la slujba bisericii. Oamenii, pelerini evlavioși, erau pretutindeni, pe gangurile zidurilor, pe sub ziduri, în incintă, pe la gospodarii din sat. Mi-am făcut din scoarță de copac un potcap călugăresc, pe care l-am învelit cu pânză neagră. Aveam barbă și plete și o pelerină întunecată. Am apărut ca un călugăr adevărat în mulțime, în noaptea dinspre 6 august. Cei doi frați Chiraș au rămas în colțul livezii, pe dreapta și pe stânga, pentru siguranță.

„Luați, fraților, luați pentru credință!”, ziceam în timp ce distribuiam tipăriturile, două câte două. Am împărțit mai mult de o sută de manifeste; am ajuns în șosea și am dat câteva exemplare unor tineri și tinere care erau în plimbare. Atunci se făceau focuri pe marginea apei din apropiere – la munte, în august, e deja frig. În acest timp, cineva venea dinspre luncă:

„Unde-i călugărul care împarte manifeste pentru credință?”, întreba în gura mare. Se vede că erau infiltrați în mulțime agenți ai Securității și poate că unul o fi luat un manifest de la mine ori de la altcineva și l-a descifrat curios la lumina focurilor de lângă apă. Eu am auzit, mi-am dat seama că nu a dat peste un manifest „pentru credință”, ci peste unul care îndemna la nesupunere înaintea Antihristului comunist. Am părăsit imediat mulțimea și am ajuns la ai mei. Când am sărit gardul, ei mi-au zis:

— Hai, că te-au descoperit!

Mie nu-mi era frică întrucât, chiar dacă mă prindeau și mă duceau la postul de miliție, în vale, cei doi care mă supravegheau din marginea livezii ar fi intervenit și, probabil, incidentul ar fi avut, cu tot neprevăzutul, o parte care m-ar fi avantajat.

Dar isprava aceasta nu-i povestită complet. Am mers prin livada mănăstirii și am lansat manifeste și în incintă. Le-am rulat și le-am legat cu pietricele ca să le putem arunca peste zid. Mulți din cei care dormeau pe iarbă, dincolo, au primit astfel mesajele noastre. Am plecat apoi într-un pâlc de salcâmi, în zona școlii satului, și am făcut tustrei un scurt sfat: mai aveam câteva zeci de manifeste și trebuia să le risipim. Am ieșit la drumul mare, la câte o căruță care venea cu gospodari spre mănăstire și am dat manifestele ici și colo. Pe cele care ne-au rămas le-am pus pe grămezile de piatră de pe marginea drumului, la vedere, să ademenească trecătorii, îmi amintesc de un grup de femei care venea, cred, dinspre Horodnic, în căruța unui gospodar voinic, cu manta neagră, cu gluga pe cap. S-a speriat grozav când mi-a văzut automatul pe umăr și pe cei doi prieteni pe marginea șoselei. Caii au fost opriți și eu am zis:

„Fraților, luați pentru credință!”, liniștindu-i. Ne-a mulțumit și a spus:

„Dumnezeu să vă călăuzească pe drumul vieții!”.

— Unde mergem? ne-am întrebat.

— La gazdele noastre, ne-am răspuns. Am hotărât să ne revedem după trei zile, „La capătul gardului”, într-un loc dosnic, unde cândva a fost un gard care delimita pădurea Marginei de Sucevița. După trei zile, respectând consemnul, ne-am întâlnit și, sub povara proviziilor, am ajuns toți trei la coliba unde am avut prima noastră întâlnire, la Chinul Mare.

De acest adăpost ne-am folosit vreo doi-trei ani până când, într-o zi, un ciobănaș de vreo 17-18 ani, fiind în preajmă cu turma și câinii, ne-a descoperit. L-am amenințat cu pedepse grele dacă ne va deconspira securiștilor, dar el, speriat, bietul, zicea doar:

„Nu, nu. Dumnezeu să vă ajute.” Era un fecioraș din Cajvana. Dar noi nu am avut încredere și, din ziua aceea, am părăsit adăpostul și ne-am urzit altul, spre „Pietrele cu sfredel”, în așa-numitul „șleagul lui Tcaciuc”, într-un desiș extraordinar, pătruns doar de mistreți. Se intra greu în bordei, prin lăstărișul des care ne plesnea peste ochi. Am stat acolo o vară, după care ne-am mutat în Drăgușinul; toamna ne-am făcut bordei nou sub Poiana Micului, la Fundul Drăgușinului, am scos stânci mari și le-am pus apărare înspre deal. Mult am muncit acolo, dar ne-am făcut o adevărată fortăreață. Acel adăpost e încă în picioare și acum, l-am văzut după ce am ieșit din închisoare; e o adevărată cazemată care numai cu dinamită poate fi distrusă. Când am săpat, la adâncimea de doi metri am găsit un șarpe, în septembrie. Ziua întreagă băteam la târnăcop, iar noaptea mergeam după alimente și, pentru că „vila” nu era gata, adăposteam alimentele sub copaci, în pâraie, în locuri reci. Trebuia să facem aceasta pentru că, zăpada odată sosită, nu ne mai permitea să ieșim în lume. Numai când se îndura soarele să topească pe fruntea dealurilor omătul, ieșeam în sat, extrem de atenți ca să nu lăsăm nici o urmă…

C.H.: Ce s-a întâmplat, totuși, după ce manifestele aduceau demonstrația că în afară sunt inși revoltați, puși pe fapte mari?

Gv.V.: Ce s-a întâmplat? Iată ce. În anul următor s-au luat măsuri deosebite de protecție a zonei, respectiv a mănăstirii și a satului spre ziua hramului de la 6 august. S-a pus o tăbliță la capătul podului – între Marginea și Sucevița – cu următoarea inscripție: „Comuna Sucevița contaminată cu tifos exantematic”. Dar nu a ținut minciuna, nici milițienii care erau ici, colo între oameni nu au putut opri avalanșa credincioșilor care au venit la hram, cu mic, cu mare. Dar mai înainte de a se împlini această zi, la Calafindești s-a înregistrat o răscoală a țăranilor împotriva colectivizării. Au murit, din câte mi s-a spus, șase oameni. Și în alte comune s-a întâmplat la fel. Eu știu? Să-i fi influențat manifestele noastre, ori obida celor cu filosofia fără Dumnezeu?

Am mai auzit că, a doua zi după ce am distribuit manifeste la mănăstire, s-au alarmat securiștii și și-au trimis agenți călări și au făcut ronduri prin sat. Acolo, la Sucevița, era atunci o maică guralivă, foarte bogată la gură, care se numea Paraschiva Parasca, socotită a fi nebună; a și fost arestată și internată la Socola, de unde a fugit și s-a întors pe jos la mănăstire. Era nebună pentru că vorbea în gura mare împotriva comuniștilor. Oarecând, noaptea, am găsit-o căzută într-un șanț. Auzind deosebit de bine, venind la marginea drumului încet, atent, am auzit un horcăit în șanț. Mergeam spre una din gazdele mele. M-am oprit, am cunoscut-o. Am ridicat-o și am dus-o până la poarta mănăstirii. Nu am bănuit pentru nimic în lume că și ea m-a cunoscut. Acest moment mi-a fost nu prea favorabil, deși după spusele ei nu se prea lua Securitatea.

— Ce? Călugăr? Domnu căpitan Gavriluță, căpitanul de haiduci, cu oamenii lui a vânturat manifestele!, striga din răsputeri.

Ea făcuse într-un fel bine raționamentul – un călugăr autentic ar fi venit la slujba de seară, ar fi tras la chilie, ar fi rămas la sobor cu mitropolitul, în ziua de hram. Unii gospodari, auzind-o, ziceau:

— Zice lumea că Paraschiva e nebună, dar se pare că are dreptate!…

C.H.: E ca în romanele picarești. Povestită astăzi, după ce s-au consemnat pe peliculă nenumărate scenarii, multe inventate, din păcate, stereotipe, isprava cu manifestele chiar pare decupată dintr-un film…

Există și o continuare, respectiv povestea din dosarul „bandei” Vatamaniuc, o povestire din iad, pe care o poteți citi aici: Semnele celorlați – O povestire din iad

CAPITOLUL URMĂTOR: O povestire din Iad

ÎNAPOI LA  Cuprins

Anunțuri
Galerie | Acest articol a fost publicat în demnitate, despre demnitate, Nou si interesant și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Semnele – O povestire de Paște

  1. Reblogged this on operatiunispeciale and commented:
    „Sensul unui semn este un alt semn prin care el poate fi tradus” (Pierce)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s