Spionii care au intrat în frig


În continuarea postării precedente, „Comandouri anticomuniste” iată un articol al istoricului Marius Oprea, publicat în foileton în Ziarul Financiar în vara lui 2006 și apoi în volumul „Șase feluri de a muri„, editura Polirom, 2009, ca un prim capitol al respectivei cărți. Îl reiau aici, este povestea unor de tineri parașutați în România comunistă a anului 1951 cunoscut sub numele de „Grupul Săplăcan„. 

SPIONII CARE AU INTRAT ÎN FRIG
Marius Oprea

În noaptea de 18 spre 19 octombrie a anului 1951, un avion bimotor Douglas fără însemne a survolat Munții Făgăraș. Puțin după miezul nopții, cănd avionul a ajuns deasupra versantului nordic al muntelui Negoiu, în urma lui s-au deschis cinci parașute. Acesta avea să fie debutul unei acțiuni ratate de spionaj împotriva României Populare.

Grupul de parașutiști, format din cinci persoane, era condus de Constantin Săplăcan. Au fost capturați dupa o lună și apoi judecați și condamnați la moarte, în ziua de Crăciun: 25 decembrie 1951.

În cele ce urmează, voi relata, pe baza documentelor păstrate în arhivele Securității, odiseea celor cinci parașutați în Romania. Am ales să folosesc ca titlu al acestei istorii o parafrazare a celebrului roman scris de John le Carre tocmai pentru că cele cinci personaje ale ei par mai degrabă desprinse dintr-o scriere de ficțiune.

Nu atât spectaculoase, cât adânc marcate de sentimente puternice și profund umane, care au învins chiar birocratismul notelor păstrate în cele 15 dosare ale anchetei Securității, destinele celor cinci spioni conduși de Săplăcan reprezintă una dintre cele mai cinice și tragice pagini din istoria confruntărilor de pe tabla de șah a războiului rece.

Dragostea și frica sunt sentimente care domină rațiunea. Și dragostea, și frica le-au dictat celor cinci personaje ale istorisirii de față acțiuni care pot face, din fiecare în parte, subiectul unui roman. Cercetate cu acribie de funcționarii Securității, biografiile lor pot fi reconstituite cu fidelitate.

Într-un interogatoriu din 20 decembrie 1951, Constantin Săplăcan, 29 de ani, fiul cel mare (din șapte) al unor țărani săraci din Ardeal, povestește împrejurările în care a părăsit țara, ajungând ca la finele războiului să fie cules de pe drumurile Europei de către emisarii „spionajului anglo-american„: „Am plecat din Romania în anul 1943, luna martie, trecând fraudulos granița în Ungaria. Părăsisem fabrica IAR din Brașov unde eram mobilizat la lucru fără a mi se aproba demisia, pentru că aveam pe mama mea la Ocna Dejului, comuna natală, care se afla în teritoriul cedat ungurilor. Am fost arestat în gara Gherla, dus în ziua următoare la Cluj, unde am fost închis și cercetat circa două luni, apoi m-au trimis într-un lagăr din apropierea orașului Losoncz„.

Nu este greu de imaginat rigoarea anchetelor de la Cluj, din moment ce, pentru prima dată în viața lui, Săplăcan era suspectat, de astă dată de autoritățile maghiare, că ar fi fost spion român, infiltrat în Ardealul de Nord. În Losoncz a fost pus la muncă forțată din mai 1943 și până în ianuarie 1944, când, ajuns la capătul puterilor, a acceptat înscrierea ca voluntar în armata germană, condiție pentru a scăpa de lagăr. Preluat de instructori SS, alături de alți 30 de „voluntari” români, dar și de alte naționalități, care preferau să își acorde șanse de supraviețuire, pentru a întări, în schimb, rândurile subțiate ale trupelor Reichului, Săplăcan a ajuns într-o tabără de instruire din Olanda. Dupa instrucție, a fost încorporat în Regimentul 10 Poliție și a luptat în Italia împotriva partizanilor până la sfârșitul războiului.

Prizonier din 8 mai 1945, a trecut prin lagărele Ancona, Taranto, Rimini, Bologna, Reggio Emilia, Lipari, Pagani și Frascatti. Perindările lui vreme de trei ani prin lagărele din peninsulă ar putea fi, în sine, capitole ale unui consistent roman. Sătul de viața de lagăr, fuge și vagabondează prin Italia, se angajează la circul Amarro din Torino, vinde lame de ras, are o iubită la Roma, Elena Salvatore, din cauza căreia e arestat și judecat în urma unei bătăi cu cuțitele într-un restaurant, și așa ajunge din nou în lagărul de la Frascatti.

Trecuseră șapte ani de când plecase din Brașov către Ocna Dej, pentru ca tânărului muncitor de 20 de ani, cât avea în martie 1943, când începe odiseea sa, i se făcuse dor de mama, de care îl izolase granița Ardealului ocupat și rigorile concentrării la locul de muncă, în uzina de avioane de la Brașov.

Mathias Bohn este al doilea protagonist al poveștii cu spioni derulată în 1951. Strungar în lemn originar din Târnava Mică, s-a înrolat la 21 de ani, în 1943, că mulți alți sași ardeleni, în armata germană.

A luptat în Iugoslavia, în trupele SS trimise împotriva partizanilor lui Tito. Rănit, a căzut prizonier în mâinile englezilor undeva pe lângă Viena și a ajuns în lagărele italiene, după ce ceruse repatrierea în România. Aici l-a cunoscut, în 1947, pe Săplăcan, alături de care și-a găsit de lucru la circul din Torino și a vagabondat apoi, alături de acesta, o vreme prin Roma. În capitala Italiei, cei doi au mințit că au părăsit România aflată sub ocupație sovieto-comunistă pentru a putea primi un mic sprijin financiar (500 de lire) de la Comitetul Român de Ajutorare a Refugiaților, condus de avocatul Olteanu; nu le-a fost greu nici să se dea drept catolici, pentru a primi cartele la o cantină a Vaticanului…

În ianuarie 1949, Mathias Bohn s-a despărțit de Săplăcan, cu gândul să treacă în Franța. Prins de grăniceri, a ajuns însă în pușcăria din Genova, de unde a fost, dupa scurt timp, retrimis în lagărul de la Frascatti. Aici, îi relata unui ofițer de Securitate care avea să îl ancheteze în decembrie 1951 că „după trei luni de zile, am fost angajat în interiorul lagărului ca zidar, primeam 96 de lire pe zi, cu care puteam cumpăra 15 țigări”.

Pe conaționalul lui Bohn, Wilhelm Spindler, îl va duce spre moarte nesăbuința adolescenței. În 1943, acesta reușea să se alature unui transport de voluntari sași înrolați în armata germană: „M-am strecurat în acel tren cu toate că nu aveam vârsta cerută de autoritățile germane, de la 17 ani în sus, cu ajutorul conducătorului de grup, care m-a trecut pe tabel cu o vârstă mai mare„. Când și-a părăsit căminul părintesc pentru războiul pe care îl credea o aventură romantică și o chestiune de onoare, Wilhelm avea 15 ani. Falsul a fost descoperit la Viena, unde s-a decis trimiterea lui, alături de alți 10 adolescenți sași strecurați în același transport, într-o tabără a unei organizații de tineret germane de lângă Berlin. De aici, a fost repartizat să lucreze în brutăria lui Wilhelm Kraft din capitala celui de-al Treilea Reich, unde a rămas până în septembrie 1945, când a cerut să fie repatriat.

Fiind în zona americană de ocupație a Berlinului, autoritățile au decis mai întâi trimiterea lui în lagărele de tranzit italiene. Dar, la Verona și Udine, cele câteva grupuri de rătăciți ai războiului care încercau să revină în România nu au fost lăsate de iugoslavi să le traverseze teritoriul, cu toate insistențele Crucii Roșii. Nevoit să se întoarcă în lagăr, Wilhelm Spindler și-a mai încercat o dată norocul. Auzind că la Pisa se organizează un transport de repatriați pentru Polonia, el a reușit să ajungă acolo la timp pentru a se îmbarca în acel transport. Povestea tânărului rătăcitor printre nenorocirile războiului l-a înduplecat pe comandant, care a consimțit să-l ia pe Wilhelm până la Viena. Dar iarăși n-a avut noroc: din capitala Austriei a fost retrimis în Germania, de unde, continuându-și aventura, a trecut încă o dată munții în Italia. Și-a făcut un al doilea rând de acte pentru repatriere. În așteptarea răspunsului, s-a angajat ca brutar în lagărul de la Reggio Emilia, până la desființarea acestuia în 1948. A ajuns apoi zidar la casa de filme Cinecitta de lângă Roma și din nou brutar, la un orfelinat pentru orfanii de razboi.

Al patrulea protagonist al poveștii cu spioni se numea Puiu Ilie. Originar din Rusca Montană (Caraș Severin), născut în 2 iunie 1927, s-a decis, la 20 de ani, să-și încerce norocul în Europa. În 1948, a luat deci firul Nerei și a trecut în Iugoslavia. Fișa personală pe care i-o întocmise Securitatea în 16 decembrie 1950, în calitatea sa de fugar, descria succint mobilurile gestului său: „În perioada căt timp a fost acasă, se certa cu părinții săi, nu-i plăcea să muncească, se ocupa cu diferite furturi pe la diferiți locuitori ai comunei natale„. Dar aventurierului i s-au cam înecat corăbiile în Iugoslavia. Nimeni nu l-a primit cu brațele deschise; dimpotrivă, a fost anchetat vreme de două luni, iar apoi lagărele în care a ajuns s-au arătat mult mai înspăimântătoare decât furia consătenilor din Rusca. A reușit totuși să ajungă în Austria și apoi în lagărul italian de la Frascatti, unde, având o constituție nu prea robustă, s-a îmbolnăvit de tifos, apoi de malarie și a fost operat de hernie. Pe motive de sănătate, a fost respins de comisiile de emigrare. Spre deosebire de viitorii săi „colegi” în ale spionajului, care căutau să se întoarcă în țară după rătăciri de ani de zile prin Europa bântuită de război, măruntul găinar din Rusca Montană și-a văzut spulberate șansele de a-și croi un viitor în Occident de îndată ce numele său a fost trecut pe lungile liste de repatriere.

Despre Gheorghe Bârsan, ultimul membru al „grupului de spioni„, documentele Securității nu vorbesc prea mult. El s-a sinucis în momentul arestării. Doar Săplăcan își amintea într-o declarație că „pe Bârsan Gheorghe l-am cunoscut în lagărul de la Frascatti și știu despre el că a fugit din țară în anul 1950, cu un vapor„. Ultime detalii despre această jertfă pe altarul războiului rece reies din raportul medicului legist al Tribunalului Sibiu, Coruțiu Coriolan, care nota, într-un „raport de ridicare de cadavru” întocmit la cererea Securității, împrejurarile decesului lui Bârsan: „Azi, 15 decembrie 1951, m-am deplasat în comuna Sărata, raionul Făgăraș, pentru a verifica moartea unui bărbat mort prin otrăvire. Am constatat următoarele: în podul unei șuri, pe fân, am găsit cadavrul unui bărbat care se spune că aparține lui Bârsan Gheorghe, originar din Constanța. Cadavrul zace pe fân cu fața în sus și este îmbrăcat în costum obișnuit. Semnele morții reale sunt prezente și se caracterizează prin răcirea complectă a corpului, lividitate cadaverică și început de rigiditate cadaverică. Moartea se datorește cu toată probabilitatea unei otrăviri cu o substanță cianhidrică„. Medicul legist propunea în final o analiză toxicologică a viscerelor lui Bârsan. Aceasta nu s-a mai făcut – spionul mort înainte de anchetă devenise un pion inutil pe tabla de șah a războiului rece.

Săplăcan și prietenii săi, protagoniști ai unei acțiuni socotite drept una de spionaj, au mărturisit în anchetele Securității mobilurile care i-au împins să accepte oferta „agenturilor anglo-americane„. Cu toate eforturile anchetatorilor de a scoate de la ei dovezi ale fanatismului anticomunist și antiromanesc, a devenit, treptat, evident că au ajuns spioni mai degrabă de frica unui viitor incert, de foame și de dor de casă.

Povestea racolării lor este edificatoare. Constantin Săplăcan a fost primul care a devenit spion. În luna mai a anului 1951, fusese mutat, de puțină vreme, într-un lagăr liber de lângă Bagnoli, în apropiere de Frascatti, Italia. „Aflându-mă în cantina lagărului la o masă, a venit la mine un român, întrebându-mă daca eu sunt Săplăcan„, povestea acestă nefericită întâlnire cu Teodor Crâsnaru, comandor de aviație fugit după război în Turcia cu un avion și intrat în serviciul spionajului anglo-american. Fișele Direcției A a Securității din 1951 il descriu astfel pe comandorul Crâsnaru: „A facut parte dintr-un regiment de artilerie, apoi din Flotila de bombardament din Orașul Stalin. Vârsta – 38 de ani. Este rănit la șold și mână, iar piciorul stâng l-a avut fracturat. Din cauza acestei fracturi, șchioapătă puțin…„.

Comandorul Crâsnaru a avut succes în misiunea sa – după cum le-a relatat Săplăcan anchetatorilor: „În discuțiile care au urmat, după ce m-a întrebat dacă aș avea curajul să sar dintr-un avion, iar eu i-am spus că dacă aș face o școală de parașutism aș avea curajul, el mi-a spus că mi-ar da lămuriri mai bune, dar numai dacă ar ști că eu nu voi refuza propunerea pe care vrea sa mi-o facă. Eu i-am spus că accept orice propunere„. După ce două tentative de a se repatria eșuaseră, Săplăcan ajunsese la limită. Exasperarea provocată de neputința de a se repatria era dublată de condițiile deloc de invidiat din lagărele italiene. Condiții de care Săplăcan, acceptând misiunea, a scăpat pe loc.

In iulie 1951, el îi scria de la Roma lui Mathias Bohn, tovarășul său de peregrinări italiene, care se afla în lagărul Frascatti, că o duce bine, are locuință, bani și vrea să-l întâlnească. Bohn avea de ce să îl invidieze: trăia de luni de zile doar cu rațiile minuscule ale Crucii Roșii și cu meschinul salariu pentru munca sa în interiorul lagărului, ca zidar. Astfel că, sosit după o scurtă vreme alături de Crâsnaru la Frascatti, lui Săplăcan nu i-a fost greu să îl atragă pe vechiul său amic într-o nouă aventură. Cu atât mai mult cu cât discuția s-a purtat într-un han situat la 4 kilometri de lagăr, unde Bohn a mâncat cum nu mai mâncase de la începutul războiului și nu i-au lipsit nici vinul și nici țigările bune. În numai câteva luni, acest ospăț avea să-l coste scump.

Cam în aceleași împrejurări a fost racolat și tânărul Willi Spindler. În mai 1951 a fost și el acostat de Crâsnaru, dar a cerut timp de gândire până la un răspuns. Risipirea ultimelor șanse de repatriere și concedierea de la orfelinatul unde lucra ca brutar l-au determinat să accepte această cale de revenire în țară. Ca urmare, la sfârșitul lunii iulie, se întâlnea cu comandorul Crâsnaru într-una dintre gările Romei.

Mult mai darnic s-a dovedit în a furniza amănunte Securității cu privire la racolarea sa Puiu Ilie. Cunoscut de către ceilalți români de prin lagărele italiene sub numele de Alexandru Ștefănescu, nume pe care și-l atribuise o dată cu trecerea frontierei din Banat în Iugoslavia, acest hoț mărunt originar din Rusca Montană (Caraș Severin) a încercat să-și micșoreze vina arătând că mizeria din lagărele prin care trecuse era deliberat întreținută pentru a-i determina pe cei ce-și găsiseră adăpost acolo să intre în serviciile anglo-americanilor. Nemaiputând rezista mizeriei și bolii, se jeluia el în fața anchetatorilor Securității, a acceptat propunerea lui Crâsnaru „de a scăpa de toate acestea printr-o afacere pe care o știe el și pe care mi-o propune„, afacere al cărei scop final era, după relatarea lui Puiu Ilie, „constituirea unei armate naționale„. Ei erau avangarda unei armate moarte…

Dar nu aveau de unde să știe acest lucru în acele împrejurări. Odată ajunși la Roma, în vara anului 1951, trăiesc câteva zile de vis în comparație cu ceea ce apucaseră până atunci, în acei ani ai războiului, de sfârșit și început de lume. Sunt găzduiti, mai întâi, într-un apartament unde nu le lipsește nimic și au libertatea de a bântui după plac, cu mai mulți bani la ei decât visaseră vreodată, tavernele Romei. Dar pentru Săplăcan și mai noii sau mai vechii săi prieteni scadența acestor zile se apropia. Războiul rece își țesuse deja, nevăzut și pe nesimțite, plasa în jurul victimelor sale viitoare.

Cred că nu există moarte mai cumplită decât cea despre care nimeni nu poate spune nimic. Sunt multe altfel de întâmplări în arhivele fostei Securități. Constantin Săplăcan, Adrian Ștefănescu, Willi Spindler, Mathias Bohn și Gheorghe Bârsan erau, cândva, cinci dintre supraviețuitorii celui de-al doilea război mondial. Cu toții au nimerit în tabăra greșită și, la finele conflictului, se aflau în lagărele de repatriere din Italia. Cu toții, destine triste ale unor adolescenți pierduți prin hățișurile istoriei, încercau un singur lucru: să se întoarcă acasă. Pentru un alt război, nici acesta al lor.

Li s-a spus că pot să se întoarcă drept o avangardă a armatei care îi va elibera pe părinții, frații și surorile lor de comunism. Că vor fi socotiți eliberatori. Au acceptat, căci atunci și acolo, în mizeria și foametea care domnea în lagărele de prizonieri, credeau că era ultima lor șansă. De fapt, a fost ultima lor alegere, pentru un drum fără de întoarcere.

În august 1951, un anume Charles, identificat ulterior de serviciile de contraspionaj ale Securității în persoana ofițerului CIA Charles Robinson, responsabil cu organizarea operațiunilor de parașutare a agenților în țările comuniste, i-a vizitat la o mănăstire unde cei cinci fuseseră aduși pentru a se reface fizic și a urma cursuri de pregătire. Le-a înmânat pașapoarte olandeze false și i-a urcat într-un camion închis. La granița cu Olanda, au fost predați „unui bărbat cu ochelari„, care i-a condus fără prea multe discuții într-o închisoare militară, unde fiecare a fost dăscălit în legatură cu „legenda” pe care ar trebui să o spună în cazul că ar fi prins în România și deconspirat ca spion: „că noi am fost instruiți în misiune de spionaj în orasul Lech – Austria, de un oarecare maior Dumond și de François, din zona franceză de ocupație„, după cum avea să mărturisească unul dintre ei în ancheta care a sfârșit această aventură tristă.

Din Olanda, au fost trimiși cu un avion militar la Frankfurt, unde au facut exerciții de sărituri cu parașuta și s-au destins pentru scurtă vreme într-o vilă a ofițerilor americani, de la marginea orașului. Uneori, pretențiile grupului lui Săplăcan puneau la grea incercare nervii organizatorilor acțiunii de spionaj: „La această vilă – povestea Willi Spindler ulterior – Adrian Ștefănescu a făcut gălăgie, pentru că ei nu s-au ținut de cuvânt față de cele făgăduite. A venit un american gras și mărunțel care a stat de vorbă cu noi. Acest american a organizat un chef, la care a adus și femei. Noi, nemulțumiți de acest chef, am protestat din nou și ne-a organizat un al doilea chef și dupa femei au fost trimiși Bohn și Săplăcan„.

A doua zi după petrecere, au fost îmbarcați într-un avion și, după șapte ore de zbor, au ajuns în Grecia, lângă Atena. Era sfârșitul lunii septembrie a anului 1951. Au continuat antrenamentele de salturi cu parașuta, de orientare în teren și de tragere. După două săptămâni, fiecare a primit acte de identitate false, aparatură radio, arme și bani. O mulțime de bani – câte 50 de cocoșei de aur și 100.000 de lei. Săplăcan, ca șef al grupului, primise dublu.

Pe langă această mică avere care le-a furat ochii, ei au intrat, cu indicațiile de rigoare, și în posesia a câte unui „suvenir” de rău augur: fiole de cianură, mascate în cartușe goale. Cu asta, totul a luat sfârșit. În seara de 18 spre 19 octombrie 1951, au fost urcați în bimotorul Douglas care îi aștepta cu motoarele turate și lansați, câteva ore mai târziu, deasupra munților Făgăraș. Nu trecusera nici trei luni de când Săplăcan și tovarășii lui de aventură acceptaseră periculoasa ofertă a celui care îi recrutase pentru această misiune.

O radiogramă din arhivele Securității menționa că „în noaptea de 18 spre 19 octombrie 1951, la orele 22.06, a fost semnalat un zgomot de avion la Bechet, cu direcția nord. Avionul a trecut succesiv peste Olt, Colibași, Râmnicu Vâlcea, Călimanești și Turnu Roșu, cu direcția nord-vest„. Cu toate acestea, saltul cu parașuta al celor cinci spioni de strânsură a decurs fără probleme. Dar, după o lună, de misiunea cu care au fost trimiși în Romania s-a ales praful. Iată cum sintetizează un raport al Securității întâmplările prin care au trecut ei:

După lansare, Săplăcan și-a adunat echipa, au adunat materialele lansate și le-au ascuns în mai multe locuri. Apoi au încercat în mai multe rânduri să stabilească legătura prin radio, însă fără succes. După aproximativ 15 zile, coboară cu întreaga echipă pentru aprovizionare cu alimente și pentru a încerca să facă legături pentru culegerea de informațiuni. Pentru a nu fi suspecți, echipa se împarte în două, iar Săplăcan cu Bohn se duc la Sibiu, unde intră în legatură cu numitul Socz Gustav, pe care îl recrutează în organizația de spionaj pentru a le furniza informații și alimente. Dupa ce a procurat alimente de la Sibiu, Săplăcan s-a întors împreună cu Bohn în munți. Câteva zile mai târziu, s-a întors și Bârsan Gheorghe, care l-a informat despre arestarea lui Spindler Wilhelm la Sibiu„. Grupul începuse să dispară fără a putea gândi la o altă misiune decât supraviețuirea.

Realitatea, așa cum o desprindem din cele ce urmează, bate tot: și istorie, și film, dar și documente. În acest caz realitatea este îmbibată de un anume fel de tristețe care o poate eterniza. Constantin Săplăcan, Adrian Ștefănescu, Willi Spindler, Mathias Bohn și Gheorghe Bârsan, cinci dintre supraviețuitorii celui de-al doilea război mondial, au venit acasa în septembrie 1951. Prizonieri de război, au intrat de bunăvoie în alt război. Rece, dar la fel de crud. Ei sunt unii dintre „parașutiștii” cu a căror capturare se mândrea și se mândrește încă Securitatea în foamea ei de spioni.

Nu mult după parașutarea lor pe o culme a munților Făgăraș, Săplăcan și Bohn au părăsit grupul celor cinci, coborând din munți; primei persoane pe care au întâlnit-o, un bătrân de 70 de ani, i-au spus imediat că au fost parașutați de americani ca să sprijine lupta românilor împotriva comunismului. Nu știm ce le-a răspuns bătrânul, dar i-a condus în hotarul comunei Sărata. Aici, povestește Bohn, „am stat de vorbă cu un sătean care tăia un salcâm; i-am cerut să ne dea de mâncare contra cost și a refuzat. Noi i-am spus că suntem partizani. L-am întrebat cât se plătește o zi de muncă și a spus că 200 de lei„. I-au dat omului 200 de lei și au coborât din Sărata la Porumbacu. Aici au băut o țuică la MAT, restaurantul sătesc, și s-au dus liniștiți la gară. Aveau tren abia seara târziu. S-au întors în sat, unde au mâncat contra cost în ograda unui localnic. La Sibiu au ajuns aproape de miezul nopții. Negăsindu-și de dormit prin zona gării, au ieșit la marginea orașului și s-au culcat într-un stog de paie. A doua zi, s-au îndreptat către piața de vechituri a orașului. Aici au intrat în vorbă cu telalul Gustav Socz, care i-a ajutat să cumpere alimente, ceea ce ii va și atrage mai târziu acuzația de „tentativă de spionaj„. După ce au reușit să cumpere toate cele trebuincioase, au luat din nou calea către adăposturile lor din munte.

Între timp însă pe ceilalți, rămași în pădurile Făgărașului, i-a răzbit frigul, foamea și neliniștea. Willi Spindler povestea mai târziu: „La 2 noiembrie 1951, când ne-am terminat alimentele, am hotărât să coborâm din munți în sate pentru a ne procura alimente. După ce am ajuns la poalele muntelui, Bârsan și Puiu Ilie mi-au propus să mă duc împreună cu ei la Timișoara, că ei vor să se ducă acasă. Am discutat cu toții și am căzut de acord să plecăm din munți până la primăvară. Așa că am pornit cu toții spre Sibiu; am ajuns seara la Podu Olt, am trecut apa și apoi ne-am culcat toți trei pe câmp, unde am dormit până pe la 3-4 dimineața„. Rebegiți de frig, „spionii” s-au îndreptat spre oraș, unde au ajuns după vreo șase ore; aici, într-un parc, Willi Spindler s-a decis să rămână totuși acasă: ai lui locuiau pe strada Câmpului, la numărul 9. Ușa i-a deschis-o celui ce fugise de acasă în urmă cu mai bine de șapte ani sora cea mică; mama lui era plecată la fântână. Nu sunt greu de imaginat îmbrățișările care au urmat. Acasă a spus doar că a trecut granița fraudulos, revenind în țară din Iugoslavia. După o oră, s-a întors în parc, unde îl așteptau Bârsan și Puiu Ilie. Willi Spindler le-a spus clar că, până la primăvară, când se va întoarce în munți, el se lasă de spionaj. Apoi „i-am luat și pe ei și i-am dus la mine acasă. Dupa ce am ajuns la părinții mei, am băut câte un pahar de țuică cu ei„. S-au înțeles ca la primăvară cei doi să treacă să îl ia, după care a făcut schimb de paltoane cu Puiu Ilie, care mai avea de mers până acasă, în Caraș Severin, și era mai rău îmbrăcat.

Șirul naivităților acestor „spioni” continuă și se amplifică. După două zile de la înapoierea acasă, Wilhelm Spindler s-a dus la orele dimineții, însoțit de tata și de fratele mai mare, la Miliție. Aici, locotenentul Ion Georgescu, șeful Biroului Controlul Străinilor, i-a luat o declarație cum că a trecut granița fraudulos din Iugoslavia și l-a lăsat să plece. Tăvălugul aparatului polițienesc fusese însă eliberat din zăgazuri: Georgescu l-a anunțat de cazul ivit pe Victor Nistor, omologul lui de la Direcția Regională de Securitate Sibiu, iar acesta a raportat mai departe colonelului Coloman Ambruș, care a ordonat imediat arestarea suspectului. Se făcuse ora cinci a amiezii. Spindler mai venise între timp odată la Miliție, unde i se spusese să se întoarcă mai târziu. A făcut-o tocmai când locotenentul Nistor și sublocotenentul Tudor Marta, veniți de la sediul Securității, îl apostrofau pe milițianul Georgescu pentru că-l lăsase să plece. Wilhelm a ajuns, fără să apuce prea bine să-și dea seama ce se întâmpla, în fața Serviciului de Anchete de la Securitatea din Sibiu.

Arestarea celorlalți a fost și ea la fel de puțin spectaculoasă, cu tot statutul lor de spioni.

Să începem chiar cu șeful grupului, Săplăcan. Un raport ulterior al sectoristului Aurel Oană, cel care l-a prins în Sibiu, după câteva zile de la autodenunțul lui Spindler, pe „temutul spion” Săplăcan, rememora întâmplarea: „La ordinul de a mă deplasa la restaurantul Unirea și de a aduce pe individul suspect care chefuiește cu lăutari, m-am dus acolo, dar nu l-am mai găsit. Acesta plecase cu tot cu lăutarii la restaurantul Jiul, pe strada Molotov. L-am găsit, l-am invitat la Milțtie și a spus că nu vine„. Luat cu forța, Săplăcan a încercat să-l mituiască pe subofițer, fără să reușească. A sfârșit prin a leșina. La Miliție, s-a constatat falsul actului de identitate: seria buletinului sau era de fapt a unui tânăr, Katona Ștefan din Cluj, cursant de la școala de partid Jdanov din Bucuresti.

Prinderea lui Puiu Ilie îl caracterizează pe găinarul din Rusca Montană. Măruntul hoț devenit spion, după ce a hotărât să-și părăsească la 1 decembrie camarazii rămași în munți, a fost arestat în tren, dupa ce încercase să vândă monede din aur unei doamne din Ploiești. În momentul arestării, vrea să se sinucidă, dar înghite cartușul cu cianura, în loc să-l strivească între dinți. „Apoi am fost reținut și internat de urgență în spital, unde mi s-a făcut o operație și a fost scos cartușul cu otravă„, povestea resemnat Puiu Ilie momentul final al arestării sale de către un subofițer de miliție, ajutat de un militar în termen, ca urmare a dialogurilor nesăbuite purtate, sub influența alcoolului, cu ceilalți călători.

Această „misiune” a fost una dintre „reușitele” contraspionajului românesc. Pe măsura spionilor care intraseră în frig, ofițerii Securității s-au împăunat și de astă dată cu slăbiciunea și prostia semenilor, într-un razboi rece fara sfarsit.

Singura operațiune directă a Securității îndreptată împotriva „grupului de spioni” a fost cea declanșată în noaptea de 14 spre 15 decembrie 1951 și a avut drept urmare prinderea lui Bohn și sinuciderea lui Bârsan. Cei doi se ascundeau de mai multa vreme într-o șură din Sărata, unde primiseră adapost de la un țăran. De mai multă vreme, erau insoțiți și sprijiniți de doi liceeni din Făgăraș, Mircea Coman și Serafim Ilisie, zis Doru. Aceștia îl întâlniseră întâmplător pe șoseaua dintre Scorei și Porumbacu, la mijlocul lunii noiembrie, pe Puiu Ilie, care le făcuse cunoscut faptul „că sunt venit din Apus cu misiunea de a culege informații„.

Dupa dezmembrarea grupului, tinerii făgărășeni i-au adus pe ultimii doi agenți rămași în libertate în comuna Sărata. Aici, adapostiți mai întâi în locuința părăsită a bunicilor lui Doru Ilisei și apoi în șura lui Gheorghe Comănici, cei doi au trăit sub imperiul fricii, din momentul în care, povestește Bohn, „în ziua de 13 decembrie, Doru și Mircea au venit la noi să ne aducă știrea că Săplăcan și cu Spindler sunt arestați, aducând cu ei și un ziar, iar eu după această veste i-am trimis acasă la Sibiu, deoarece ei voiau sa stea cu noi„.

Fără sa vrea, Mathias Bohn i-a trimis pe cei doi liceeni în brațele morții. De câteva zile, Mircea Coman se afla sub urmărirea Securității. Mărturisindu-i mamei intenția sa de a pleca în munți, la instigarea concubinului ei, un informator al poliției politice, femeia și-a turnat propriul fiu la Securitate, convinsă că, astfel, acestuia i se vor băga mințile în cap. La locuința lui Coman s-a instalat un dispozitiv operativ, care a dus la arestarea lui și a lui Ilisei în 14 decembrie. Tinerii au intrat imediat pe mâna anchetatorilor. În noaptea de 14 spre 15 decembrie, Serafim Ilisei a decedat în urma „anchetei operative„, concomitent cu momentul în care se forma o echipă „de securiști și ostași din corpul de gardă„, sprijiniți de 20 de milițieni. „Pe baza planului de acțiune”, echipa i-a capturat pe cei doi spioni. „În jurul orei 7 dimineața – povestea ulterior Bohn – șura în care eram ascunși a fost înconjurată de armată. În același timp, a venit proprietarul să ne anunțe că el a mărturisit că noi suntem în șură. Bârsan m-a întrebat dacă e cazul să opunem rezistență. Eu i-am spus să facă ce știe. Atunci a scos o pastilă cu otravă, a înghitit-o și a murit pe loc„. Bohn avea să fie executat zece zile mai târziu, alături de ceilalți trei supraviețuitori ai acestei stranii misiuni de spionaj.

A fost, într-adevăr, cum se remarca la ședința de judecată în timpul căreia au fost condamnați cei patru, o reușită „datorată vigilenței organelor Securității„? A eșuat această acțiune de spionaj pur și simplu datorită întâmplării, sau avem în față povestea unui eșec practic programat, prin precara pregătire a celor trimiși în misiune ori chiar ca urmare a unei trădări?

Un răspuns posibil îl oferă un raport al serviciilor de contraspionaj românești alcătuit ulterior, care arată că „pregatirea spionilor a fost precară, mai mult tehnică. A fost neglijată total comportarea lor în RPR, n-au fost învățați să-și legalizeze situația, nu li s-au fixat locuri precise de activitate și legături. Ca urmare, spionii au vagabondat fără rost, nu au cunoscut date reale despre starea de spirit din RPR, ci au fost supuși mai degrabă unor prelucrări politice bazate pe fapte ireale„.

Același raport conchidea că singurul lucru perfect realizat în această acțiune de spionaj a fost parașutarea…

În 1949, la vremea în care vestitul spion sovietic Kim Philby sosise, ca reprezentant al serviciilor secrete britanice, la Washington, țările satelite ale blocului comunist erau deja trecute în rapoartele secrete ale foștilor aliați ca fiind „de importanță secundară în plan operațional„.

Mai mult, așa cum relevă rapoartele din epocă ale CIA, odată cu prefigurarea și izbucnirea războiului din Coreea, singurul obiect de interes anglo-american în Balcani rămânea Iugoslavia, plus intreținerea în zonă a unui focar de neliniște pentru sovietici.

Într-un raport din martie 1951 privitor la „probabilitatea unei invazii in Iugoslavia„, CIA estima că, de la 1 ianuarie până în martie, armata română își sporise efectivele de la 186.000 de militari la 205.000, crescând totodată substanțial și numărul de tancuri T 34 furnizate de către URSS. Se nota, în același raport, că populația Statelor Unite nu ar vedea cu ochi buni deschiderea unui nou front în Europa, în condițiile în care Organizatia Natiunilor Unite nu avea forța necesară pentru a interveni în zonă. În acest caz, Statele Unite ar fi trebuit să suporte întreg efortul unui asemenea război, fapt de natură să pună în dilemă administrația de la Washington. Așa că s-a preferat evitarea unui conflict pe două fronturi, dar s-a încercat întreținerea unei posibilități de acțiune, prin crearea unei rețele în spatele unui front care exista însă doar în mințile înfierbântate ale strategilor razboiului rece. Pe acest front au murit cei despre care v-am vorbit până acum.

De partea estică a baricadei, în România, de pildă, se trecuse nu doar la sporirea efectivelor militare, la creșterea producției în industria militară, sesizate de spionajul american, ci și la celebra deportare a peste 44.000 de persoane din zona de frontieră, din Banat și Oltenia. Aceasta, în fond, putea prefigura o posibilă invadare a Iugoslaviei, masura fiind una de asigurare a spatelui frontului. Rațiunea politică exista, întrucât sovieticii erau la curent cu ostilitatea din ce in ce mai manifestă a lui Tito față de Moscova, grație spionilor din grupul lui Kim Philby. În această masivă angrenare de forțe, cei cinci spioni din grupul lui Săplăcan parașutati in Romania și destinul lor ar putea fi rezultatul a orice: de la neglijență la trădare, de la avertisment destinat inamicului și deci eșec programat la simpla nereușită, datorată unui lanț întreg de ghinioane. Singura certitudine o avem doar cu privire la soarta lor. Dar ceea ce rămâne ciudat este că spionii nu au fost instruiți în legatură cu prezența – atât pe versantul sudic, cat și pe cel nordic – a două grupuri de partizani anticomuniști, cel condus de frații Arnăuțoiu (în Muscel) și cel al lui Ion Gavrilă Ogoranu (în Țara Făgărașului), a căror existență era cunoscută de serviciile secrete aliate. De altfel, în memoriile sale, Ion Gavrilă Ogoranu nu pomenește nimic despre existența grupului de parașutati ai lui Săplăcan. Într-un interviu pe care mi l-a acordat in 1995, mi-a confirmat că știa de la unii dintre sătenii de la poalele Făgărașului despre ei, dar că modul lor de manifestare l-a determinat la prudență, considerându-i provocatori ai Securității și nicidecum „agenți anglo-americani” trimiși în Romania.

Se mai ridică un alt semn de întrebare. În cursul anchetelor, atât Săplăcan, cât și Bohn, doi dintre „parașutiștii” prinși, au relatat că, înainte de a sări din avion, „când am ajuns deasupra locului de parașutare am văzut jos o lumină în formă de L, iar mai incolo am observat o altă lumină care se aprindea și se stingea, de la o lanterna„. În condițiile în care semnalizările nu au aparținut partizanilor din munți, nu este exclusă posibilitatea ca ele să fi aparținut unor dispozitive speciale, foarte probabil sovietice (ale KGB-ului), menite să duca la capturarea spionilor. Această ipoteză este întărită de afirmațiile lui Kim Philby, celebrul spion al KGB strecurat în interiorul serviciilor secrete britanice. Poate că doar eroarea pilotului și lipsa de experiență a „parașutiștilor” a împiedicat capturarea lor pe loc. Căci să ne gândim un pic: ca reprezentant al Secret Intelligence Service la Washington din 1949 pana in 1951, Kim Philby, prin legăturile sale de serviciu cu CIA, ar fi putut să-i furnizeze ofițerului său sovietic o mare cantitate de detalii asupra operațiunilor americane și britanice în țările lagărului comunist. În Albania, de pildă, Philby a alertat cu privire la primele debarcări navale finanțate de SIS în vara anului 1950 și cu privire la primele parașutări ale CIA în noiembrie 1950. Numai în primăvara anului 1951, el a dat controlorului său informații precise despre trei grupuri de câte șase agenți care au fost capturați după parașutarea lor în Ucraina.

Pe de altă parte, toți anchetații din grupul Săplăcan relevă faptul că în același avion mai era un grup de agenți, echipați ca ei și vorbitori de limbă slavă, care s-au îndreptat cu avionul spre o alta destinație de parașutare. Dacă este să luăm în considerare faptul că raportul Direcției de Contraspionaj a Securității spune că avionul din care au fost debarcați spionii deasupra muntilor Făgăraș s-a îndreptat apoi spre est, se poate spune că grupul Săplăcan a fost transportat împreună cu un grup de ucraineni, foarte probabil unul dintre cele date de Philby pe mâna sovieticilor, asupra sorții cărora agentul KGB-ului comenta în memoriile sale cu o ironie macabră: „Nu știu ce s-a întamplat cu acele grupuri. Dar pot face supoziții informate„.

Completul de Judecată al Tribunalului Militar, întrunit în 25 decembrie 1951 și prezidat de generalul Alexandru Petrescu, președintele Tribunalului, a fost neîndurător cu inculpații, „vinovați pentru crima de trădare de Patrie și uneltire contra Securității externe a Republicii Populare Române„, deși toți și-au recunoscut fapta și au cerut clemență.

Prin acest verdict – susținea la proces procurorul care a instrumentat cauza, solicitând condamnarea inculpaților la pedeapsa capitală –, spuneți spionilor și trădătorilor aflați în slujba imperialiștilor că, mergând în contra Patriei, ei merg la moarte„. Sentinta 1.553, dată în aceeași zi, dispunea condamnarea la moarte a lui Săplăcan, Mathias Bohn, Wilhelm Spindler și Puiu Ilie. Ulterior (în 1952), a fost executat la Brasov și elevul Mircea Coman, condamnat pentru găzduirea spionilor și complicitate la „crima de spionaj” – victimă a delațiunii propriei mame. E tristul epilog al acestei povești cu spioni.

În celula lui Săplăcan, în ultima sa zi de viață, fusese introdus un informator care consemnase, ceas cu ceas, reacțiile acestuia, pe parcursul a 18 ore. Fostul agent SSI Ștefan Tomescu, pus în închisoare în slujba Securității, a lăsat un raport cutremurator. Tomescu se îndoia ca Săplăcan ar fi putut duce la bun sfarșit chiar și cea mai simplă operațiune de cifrare: „În fond, este doar un băiat de la țară, trecut prin multe și cu nu prea multă școală„. Agentul descrie cu acuratețe ultimele ceasuri de viață ale acestuia, după ce a intrat în celulă la finalul procesului:  „S-a aruncat pe pat, era zdrobit, respira greu. Fuma țigări una dupa alta, gemea. Când a fost adusă mâncarea, abia că s-a atins de ea. După stingere, a fost chemat la birou și s-a întors târziu. M-am trezit. ‘Nu vă supărați că vă deranjez’ a fost tot ce a spus. Dimineața n-am vorbit mai nimic. Stătea cu capul între mâini, suspina și gemea întruna și fuma. La opt a fost chemat la birou și s-a intors la trei. S-a aruncat pe pat. Nu dormea. S-a uitat fix la tavan. La patru a fost scos. Era așa de zăpăcit, absent și nefiresc în gesturile lui și în modul cum se comporta, că a și uitat de a-și lua rămas bun. Cu toate că sergentul i-a spus ‘Luati tot ce aveți’, a uitat niște nimicuri pe masă„.

Execuția a avut loc o jumatate de oră mai tarziu. În procesul verbal întocmit de procurorul militar Gheorghe Pirvan se arăta: „A fost întrebat fiecare condamnat în parte dacă mai are ceva de mărturisit sau vreo dorință. Fiecare a fost însoțit de patru gardieni ai penitenciarului Jilava până la stâlpii de execuție, cu spatele către grupa de execuție. După îndeplinirea celor de mai sus, am ordonat comandantului grupei executarea. Comandantul grupei, luând comanda, a pregatit armele, ochirea și focul. Condamnații fiind executați, medicul penitenciarului Jilava a constatat moartea. Dupa o oră de la execuție, cadavrele s-au dat în primirea directorului penitenciarului Jilava, pentru cele legale. Drept care am încheiat prezentul proces verbal în patru exemplare„.

Expoziție: Numitorul comun, moartea (21 Octombrie - 6 Noiembrie 2011, Muzeul Țăranului Rmân)

Singurul efect al acestei afaceri de spionaj a fost un schimb dur de replici între autoritățile române și cele americane. Pe 11 decembrie 1951, Ministerul român al Afacerilor Externe remitea Legatiei Statelor Unite la București nota verbală cu numărul 7.982, în care se reluau o serie de acuzații dintr-o declaratie a Guvernului RPR din 5 decembrie același an. Acuzațiile incriminau faptul că „politica externă a Statelor Unite față de țara noastră s-a manifestat ca o politică de ațâțare la război și de uneltiri contra poporului nostru„. Raspunsul Legației a sosit dupa nouă zile: „Pe baza instrucțiunilor primite, respingem acuzațiile ridicole cuprinse în nota verbală. Guvernul SUA nu poate evita concluzia că acest incident fantastic a fost inventat de catre Guvernul României exclusiv cu scopul de a furniza o oarecare bază pentru campania generală de propagandă îndreptată în prezent împotriva Statelor Unite. Scopurile acestei campanii de propagandă și ale inventării unor asemenea incidente sunt cel mai bine cunoscute celor care controleaza Guvernul Român. Guvernul Statelor Unite nu este dispus să acorde demnitatea unui alt comentariu„. Nota remisă de Legația Statelor Unite a fost, bineînțeles, respinsă de Ministerul român al Afacerilor Externe.

Toate actele privind această așa-zisă afacere de spionaj au fost îndosariate în 15 volume, care cuprind – pe lângă declarații, delațiuni, rapoarte și sinteze – numeroase fotografii și diverse corpuri delicte. Pe 13 martie 1952, pe acest dosar se pune cota 10.716 și, într-un referat, se arăta: „Lucrarea fiind terminată, propunem clasarea dosarului la arhiva secretă„.

Am avut ocazia să consult dosarul 10.716 vreme de câteva zile, în cursul anului 1995, în baza unor aprobări legal obținute, și să extrag notițe sumare, care au documentat acest text. Din nefericire, ca și ofițerul de securitate autor al referatului din martie 1952, conducerea Arhivelor Serviciului Roman de Informații, gestionarul dosarului, a decis reclasarea lui în categoria celor strict secrete, dupa cum mi-au confimat istorici care au dorit sa îl consulte: căci e de spionaj-contraspionaj. Ca urmare, mă simt dator să vă atenționez că, în conformitate cu opinia autorităților române în domeniu, dar și în contradicție cu opțiunea de integrare euro-atlantică pe care tot acestea o afirmă, informațiile conținute în acest articol care se încheie aici sunt secrete și privesc, acum, la o jumătate de secol de la consumarea tragicelor evenimente, securitatea națională a României. Înțeleg să îmi asum întreaga răspundere a divulgării lor, așa cum înțeleg că, a doua oară de la parașutarea lor deasupra munților Făgăraș in 1951, Săplăcan, Bohn, Bârsan, Spindler și Puiu Ilie au rămas, până astăzi, în frig, în morminte neștiute, iar viața lor – sub praful unor arhive secrete. Deși au trăit cândva și au fost oameni. Nici măcar eroi. Doar oameni.

Anunțuri
Galerie | Acest articol a fost publicat în despre demnitate, history, Nou si interesant și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Spionii care au intrat în frig

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s