Povestea Crăciunului lui Vladimir Macoveiciuc


Un fragment din „Muntele mărturisitor” – amintirile lui Gavril Vatamaniuc

Gavril Vatamaniuc: Voi reveni, aici capitolul e mai dens. Până acolo, ca să nu treacă în uitare, voi sublinia un alt episod legat de un personaj eroic. E vorba de Vladimir Macoveiciuc și de grupul său care a activat până în 1946. Istoricul și documentaristul Adrian Brișcă spune despre Macoveiciuc, succint și exact, că era „recunoscut ca cel mai de temut dintre partizanii care au luptat în munții Bucovinei împotriva ocupanților sovietici, precum și a cozilor de topor care s-au pus în slujba lor”. Și are dreptate, Vladimir Macoveiciuc a fost un autentic patriot și nu poate lipsi din catalogul eroilor Bucovinei. Ambuscada organizată în poiana Haciungului Mare, prin care a distrus statul major al unei divizii rusești, faptă pentru care a fost răsplătit cu medaliile „Virtutea militară”, „Bărbăție și credință” și „Crucea de fier” (20 iunie 1944), activitatea sa în uniformă de locotenent în rezistența anticomunistă, după 1945, lupta cu trădătorii conduși de trogloditul Simion Tudose, suferințele pricinuite de arestarea familiei, de chinuirea soției și a fiului Victor, obligat să-și strige disperat tatăl prin păduri, confruntarea cu trădătorii Arcadie șumlanschi și Toader Brăileanu pe care îi pedepsește cumplit, dar mai cu seamă cu ipocritul Alexandru Scripa, plutonierul, șeful postului de jandarmi, iar peste toate acestea moartea sa au dat dreptul personajului la istorie și legendă. Voi aminti, cu mare respect pentru memoria acestui exemplar bărbat, doar câteva secvențe finale: Vladimir, urmărit de Siguranță și N.K.V.D., el și câțiva dintre prietenii lui au fost judecați, în contumacie, de Curtea Marțială, la Iași. Vladimir, atras de locurile dragi, având garanții de multă vreme din partea plutonierului Scripa că nu i se va întâmpla nimic rău, a participat, în casa surorii lui, Minodora Sandu din Vicovu de Jos, la o întâlnire de familie. Casa este lângă biserica satului Vicov. Jandarmii, în timpul nopții, au înconjurat casa, iar dimineața, în zi de iulie, era atunci 8 iulie, în 1946, au atacat fără nici o somație. Cei din casă au răspuns cu foc; atunci, un sergent, Mihai Cimbru, urcat pe casă, a stropit cu petrol șindrila, iar vâlvătaia de foc a cuprins lemnăria. Ca să-i deruteze pe trădători, fiul lui Vladimir, Silvestru (1926-1969), a ieșit afară și a spus că se predă, în același timp, Vladimir a aruncat o grenadă fumigenă și, prin dâra de fum, a început să fugă spre gară. Dar mai era un trădător pe care nu-l intuise, chiar „ocrotitorul” lui, Scripa, în turla clopotniței. De acolo, cu arma întinsă, a reușit să-l împuște într-un picior. Vladimir nu a găsit o soluție salvatoare, a scos pistolul și s-a împușcat în tâmplă, căzând pe o movilă de pietriș pe marginea șoselei care leagă Putna de Rădăuți. S-a chinuit o vreme, sub rânjetul odios al căpitanului Popescu, șeful Siguranței, însoțit de alte canalii, sosite în grabă. Avea doar 41 de ani. A fost înmormântat în pământul satului Vicovu de Jos. Recomand pentru lectură în legătură cu acest episod, dar și pentru a se vedea ce tratament inuman era în închisorile comuniste, cartea fostului condamnat politic, juristul Vasile Lazăr din Rădăuții Sucevei, Șase ani în infern, Editura Marineasa, Timișoara, 2000.

Acum, după ce am subliniat personalitatea lui Vladimir Macoveiciuc, mă întorc la episodul pe care la început am dorit să-l descriu, o întâmplare din 1945. În Sucevița trăia un oarecare Toader Brăileanu, om cu caracter discutabil – avea la activ o crimă urâtă, l-a ucis pe Ilie Senegeac, în căruță, pe câmp. După ce și-a ispășit pedeapsa în pușcărie, în ’44, și-a luat nevasta, care era originară din Volovăț, și, părăsind Voievodeasa, s-a retras în munți, spre Putna. Aici s-a întâlnit cu Macoveiciuc și a fost primit în grup. De reținut ar fi că, după 23 august 1944, mulți dintre luptătorii din munți s-au întors acasă; unii au fost arestați, alții au rămas liberi, alții, ca să li se piardă urma, au plecat pe șantiere și s-au întors mai târziu.

În Sucevița mai era la vremea aceea un alt om cam de aceeași calitate, Arcadie Șumlanschi, slab de înger, fără virtuți bărbătești. Pe acesta l-a racolat Siguranța din Rădăuți, fâcându-i promisiuni că va fi avansat, că va avea bani și trai boieresc dacă îl va prinde pe Macoveiciuc. Era un om slab la trup și la minte, încât e de mirare că „organele” își puteau pune nădejdi într-un asemenea ins, când Macoveiciuc era un super-om, de-o rară inteligență și curaj! Șumlanschi și-a dat seama că nu are calități pentru o asemenea acțiune și, întâlnindu-l pe Brăilean, i-a propus lui să încerce. Labil și amator de aventură, fără căpătâi, Brăilean a acceptat târgul, văzându-se deja… general, făcut de mai marii zilei. Șumlanschi l-a prezentat șefilor Siguranței și aceștia au jubilat că aveau în teren doi agenți credincioși pe urmele partizanului temut. Brăileanu a trimis o scrisoare lui Vladimir, prin sora acestuia de la Vicov, spunând că este urmărit și că libertatea îi este amenințată, rugându-l să-l primească în grup. Macoveiciuc i-a răspuns:

— Măi cumetre (îi zicea așa fiindcă în timp ce Brăileanu sta în munți, soția i-a născut un copil pe care i l-a botezat Vladimir), am mâncat amândoi o pâine și știi cât de amară e pâinea în sihăstriile munților. De ce nu-ți vezi de treabă? De ce vrei să-ți găuresc pielea? Te rog prietenește, lasă-ne așa cum suntem și vezi-ți de rostul dumitale.

Dar Brăilean nu a ascultat, știa ce plan are de împlinit, a insistat, motivând că este urmărit. A spus la Siguranță că Macoveiciuc are îndoieli și-l refuză. Atunci, șacalii Puterii au apelat la un simulacru ca să atragă încrederea lui Vladimir față de cei doi. Într-o duminică, jandarmii au început să tragă pe ulițele Suceviței, în marginea pădurilor. Toată lumea știa că Brăilean și Șumlanschi sunt sub urmărire și s-a crezut că împușcăturile sunt asupra lor și că au scăpat, fugind în codru.

Pentru Macoveiciuc însă, stratagema era copilărească. Nu l-a convins. S-a recurs la un alt șiretlic, într-o altă duminică, pe ulițele Vicovului, când gospodari tineri și vârstnici, flăcăi și fete roiesc la ceasurile amiezii, cei doi, legați cu sârmă ghimpată, plini de noroi, murdari, zăcuți prin păduri, treceau în văzul lumii sub escortă. S-a spus că au fost prinși în pădurea Hardic și duși la post. Seara, scena cu cei doi „prinși” s-a repetat; s-a dus vestea din gură în gură că cei doi, plini de funingine, au evadat prin coșul de la soba poliției și că se trăgeau gloanțe după ei. Cu toate acestea, bandiții au scăpat… Macoveiciuc știa despre toate acestea de la vicovenii săi, dar nu a văzut nici în această scenă destul adevăr ca să-i cucerească inima.

Se apropia Crăciunul anului 1945. Din nou scrisori de la cei doi, din nou refuz din partea lui Vladimir. Cei doi însă nu au astâmpăr, găsesc o nouă cale de abordare, merg la sora lui Macoveiciuc, în Vicov, și îi spun:

— Uite ce te rugăm pe dumneata: spune-i lui Vladimir că e aici cumătrul lui, Toader. Te rog, numai o singură dată vreau să vorbesc cu el. Spune-i că vreau să petrecem Crăciunul împreună, că destul suntem chinuiți, fugari prin păduri… și eu, și tovarășul meu Șumlanschi ne descurcăm foarte greu; bine ar fi să petrecem Crăciunul împreună, negreșit voi aduce eu tot ce trebuie, carne, făină, rachiu… Macoveiciuc a venit înainte de sărbători la sora sa și aceasta, bucuroasă de revedere, i-a transmis dorința cumătrului Toader.

— Ce i-ai spus?  se încruntă el, prevăzător.

— I-am spus că îți voi comunica ce mi-a zis și la data când vor veni vor lua răspunsul după cum îmi vei spune…

— Bine, dragă soră, voi veni la data de ei hotărâtă, dar nu voi sta de vorbă cu ei. Să le spui că ai vorbit cu mine, că sunt de acord cu petrecerea de Crăciun, dar să nu aducă nimic.

Sora a înțeles și Vladimir le-a spus confraților că la respectiva dată va fi acasă. A avut o înțelegere cu sora sa, să-l tăinuiască, și, înspre ziua întâlnirii, s-a ascuns sub pat. Sora a primit instrucțiunile:

— Stai de vorbă cu ei, spune-le ce am hotărât și fă-ți drum la treburile gospodăriei. Ei vor veni seara, îi lași în casă ca pe niște urmăriți, să-și spună păsurile.

Vladimir intui că cei doi vor vorbi câte ceva în taină, știindu-se singuri. Și așa a fost. Brăilean, frecându-și mâinile, înjurând, a zis:

— Ne-a căzut. Bun. Să te abții să bei… La miezul nopții, când voi fi lângă ușă, voi spune că ies afară să mă ușurez; tu să nu stai mult și să mă urmezi. Dăm grenade pe geam și ce vom prinde viu, viu va fi, iar ce va fi mort, mort va fi… Generali ne fac, bă!

— Așa, așa, răspunse încântat de plan Șumlanschi.

Macoveiciuc, sub pat, și-a zis în sine: „Generali vă fac eu, nu securiștii!” A venit Minodora, sora, după ce a rânduit gospodăria.

— Domnule Brăilean, să vă dau ceva de mâncare…

— Dacă ai, e tare bine, suntem tare flămânzi, urmăriți cum știți, în necaz, se maimuțăreau trădătorii. Au mâncat și au plecat. Vladimir a ieșit din ascunzătoare și i-a zis Minodorei:

— Sora mea, bine ai lucrat, bine ai făcut. Uite ce au vorbit ei…

— Vai de mine! Așa ceva?

— Da, eu ți-am spus că ăștia nu-s curați.

— Bată-i Dumnezeu să-i bată!

— Lasă, că-i batem noi până i-o bate Dumnezeu! Faci colaci și cumperi rachiu, cum ți-am spus; eu îți voi aduce carne și vom face Crăciunul împreună și Anul Nou… și vor fi și cei doi, desigur.

— Dar ai spus că au vorbit așa și așa…

— Așa cum spun eu!

— Bine, a conchis sora.

Vladimir a plecat la ai lui și le-a spus toată întâmplarea; se uitau unul la altul mirați, așteptând să vadă ce hotărâre se pronunță.

— Nu-i nimica, hotărârea vom lua-o după aceea… Totul e să ne întâlnim, să petrecem. Când ei vor vrea să iasă afară, îi voi reține, pentru că știu pentru ce vor să iasă.

La momentul așteptat s-au întâlnit, s-au sărutat ca niște prieteni adevărați, legați și pătrunși de aceeași suferință. Toader Brăilean era peste măsură de fericit, bucuros că îi va reuși planul. Au mâncat, au băut cu măsură și, spre ceasul al doisprezecelea, Toader s-a tras către ușă, motivând că merge „să dea drumul la apă”, să urineze. Cei doi, trebuie precizat, erau echipați ca partizanii, aveau pistoale și grenade. Macoveiciuc, rezemat de ușă, punându-i mâna pe umăr, i-a zis:

— Cumetre, nu da drumul la apă afară, dă-i drumul aici.

— Ei, cum se poate, aici? ripostă Brăilean.

— Da, da, lasă! Dă drumul aici, iar dacă vrei să ieși afară, lasă grenadele, nu le arunca prin geam…

— Ce-i vorba asta? întrebă surprins.

— Așa cum spun eu! rosti scurt Vladimir, punându-i mâna, strâns, pe braț. Ce ți-am spus eu cumetre, dumneatale? Să-ți vezi de treabă, să fii cinstit dacă nu vrei să-ți găurim pielea…

— Da, da ce-i vorba asta? bolborosi încurcat Brăilean. Eu, dacă vreți ne primiți, dacă nu, nu… Ne vom chinui cum vom putea sau, dacă nu, ne vom preda…

Macoveiciuc, privindu-i disprețuitor, dar și cu milă, căci știa prea bine că-s victimele minciunii, le-a răspuns:

— Lăsați, că nici nu vă veți preda, nici nu vă veți chinui. Vom pune capăt suferințelor voastre.

Petrecerea, atât cât mai putea fi petrecere în acele condiții, a continuat. Cei doi trădători au fost legați și au petrecut sărbătoarea lângă toți ceilalți. Li s-a dat din bunătățile ospățului, iar după festin i-au dus în pădure, trecând printr-o poiană, pe lângă un stog, pe lângă o luncă. Ger de ianuarie. Anul 1946. Cei doi au fost dezbrăcați și legați de un copac, suferind gerul astfel, o noapte întreagă. Dimineața au fost legați de un fag căzut și tăiați în bucăți cu topoarele. Li s-a tras în față și câte o rafală de gloanțe, apoi au fost ascunși, cu tot cu haine, sub un stog. După o vreme, un flăcău, feciorul proprietarului acelei poieni, însoțit de tatăl său, pentru că se isprăvea nutrețul din șură, a ajuns la stog. A oprit sania, a văzut în jurul stogului o mulțime de urme de bocanci. Privind mai atent, a văzut și o haină. A tras-o, a văzut o mână, l-a strigat pe tatăl său, speriat, îngrozit.

În sat nu se mai auzise de mult timp nimic despre Brăilean și Șumlanschi; unii ziceau că-s prinși, alții că-s împușcați. În sfârșit, toți credeau că-s dispăruți, și cei din Rădăuți, și cei din Vicov. Cei doi, tatăl și fiul cu sania, știau câte ceva despre perechea amintită, astfel că, aflându-se într-o împrejurare sinistră, au hotărât:

— Uite ce, măi băiete, nu luăm fân. Mergem acasă, repede-repede.

Au anunțat postul de poliție din Vicov. Telefonul a informat Rădăuții și procurorul, împreună cu comandantul poliției, Popescu, și alți însoțitori, conduși de omul care le-a furnizat informația, au ajuns la stog. Olenici, șeful, care era comunist, și-a făcut cruce, căci nu mai văzuse în nici o anchetă un spectacol atât de macabru. Cadavrele au fost coborâte cu sania și li s-a făcut autopsia. A fost chemat Vasile Brăilean și întrebat:

— Îl recunoști, e fratele dumitale?

— Nu-l cunosc, a zis uimit. Fețele celor doi erau ciuruite de gloanțe. După un timp de analiză, Vasile a recunoscut că este fratele său, Toader. Și, întocmai, o femeie mărunțică, sora lui Arcadie, care se vaită: „Fratele meu! Fratele meu!”. Au fost îngropați sub un gard, în cimitirul din Vicov, unde, în ’46, avea să fie înmormântat și temerarul Vladimir Macoveiciuc, cel care, după legile nescrise ale lumii, și-a dat viața pentru demnitate, dar a și pedepsit fără milă trădarea…

Acum, după ce am subliniat personalitatea lui Vladimir Macoveiciuc, mă întorc la episodul pe care la început am dorit s ă-l descriu, o întâmplare din 1945. În Suceviţa trăia un oarecare Toader Brăileanu, om cu caracter discutabil – avea la activ o crimă urâtă, l-a ucis pe Ilie Senegeac, în căruţă, pe câmp. După ce şi-a ispăşit pedeapsa în puşcărie, în ’44, şi-a luat nevasta, care era originară din Volovăţ, şi, părăsind Voievodeasa, s-a retras în munţi, spre Putna. Aici s-a întâlnit cu Macoveiciuc şi a fost primit în grup. De reţinut ar fi că, după 23 august 1944, mulţi dintre luptătorii din munţi s-au întors acasă; unii au fost arestaţi, alţii au rămas liberi, alţii, ca să li se piardă urma, au plecat pe şantiere şi s-au întors mai târziu.

Grupul Macoveiciuc (1944)

Grupul Macoveiciuc (1944)

Grupul Macoveiciuc (1944 -1946)

Vladimir Macoveiciuc, originar din comuna Voitinel, jud. Rădăuți, cu gradul de caporal în armată și fost instructor la premilitari, a condus un grup de partizani anticomuniști (constituit în mai 1944), cu un efectiv de peste 40 de combatanți, originari din comunele Voitinel, Gălănești, Hurjuieni, Vicovu de Sus și de Jos, Horodnicu de Sus și de Jos etc., jud. Rădăuți.
Cea mai reușită acțiune a grupului a fost ambuscada din Poiana Haciungului, de la 20 iunie 1944, când a fost lichidat un grup de 9 ofițeri sovietici de stat major și escorta sa, alcătuită din două plutoane, prilej cu care au fost capturate documente foarte importante. Ca urmare, șase partizani au fost decorați de autoritățile militare germane cu Crucea de Fier, iar de autoritățile militare române cu Virtutea Militară și alte ordine și medalii. 

Grupul lui Macoveiciuc a mai avut câteva acțiuni reușite, dar mai puțin spectaculoase, chiar și după 23 august 1944. Nu s-a putut separa de trupele germane decât în luna octombrie 1944, când, ajuns în preajma orașului Satu Mare, și-a îngropat armamentul și echipamentul și s-a împrăștiat.

Fiind urmăriți de organele N.K.V.D., o parte dintre foștii partizani au fost arestați și deportați în Siberia. Alții s-au ascuns pe unde au putut, iar câțiva s-au regrupat în păduri, tot sub conducerea lui Macoveiciuc și au acționat în cea de-a doua fază a rezistenței armate din Bucovina, până în luna iulie 1946.

În a doua fază, Macoveiciuc a reușit să stabilească, la București, legături cu Mișcarea Națională de Rezistență și cu Mișcarea Legionară, a luat contactat cu naționaliștii ucraineni, organizația Sumanele Negre, Graiul Sângelui, Garda Alba și Ovidiu Găină, cu intenția de a organiza împreună o rețea națională de rezistență anticomunistă.

În urma unei trădări, Macoveiciuc a fost rănit la picior, dar ca să nu cadă în mâna dușmanului, s-a sinucis la 8 iulie 1946. Partizanii lui au fost de două ori judecați în lipsă, în 1946 și 1947, iar după ce au fost prinși pe rând, au fost judecați în iunie 1950 și condamnați la pedepse grele.

CAPITOLUL URMĂTOR: De ce e important să aflăm toate astea?

ÎNAPOI LA Cuprins

Anunțuri
Galerie | Acest articol a fost publicat în demnitate, despre demnitate, history, Nou si interesant și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Povestea Crăciunului lui Vladimir Macoveiciuc

  1. O „poveste” scrisa pentru a RAMINE. Incredibila, cutremuratoare! Prea adevarata…. 😦

    • asa este!astazi am aprins o lumanare la capatiiul unuia dintre fii lui,visarion dumnezeu sa l odihneasca,un om mare cu un caracter f frumos,pacat ca nu mai este printre noi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s