De ce nu s-a putut altfel?


În 1975, la Helsinki s-a semnat o declarație „pentru securitate și cooperare” între țările europene atât cele comuniste cât și cele capitaliste. Războiul rece atinsese înainte de 1975 niște cote ale tensiunii fără precedent, acordul de la Helsinki a încercat să stabilizeze situația. Respectivul act a avut un enorm ecou în propaganda de stat de la București ca de altfel în toate țările Europei de Est. Liderii comuniști erau satisfăcuți pentru că prin acest document status quo-ul Cortinei de Fier a fost legalizat. Ideea „neamestecului în treburile interne” a fost adoptată de toată lumea, ceea ce dădea mari speranțe liderilor comuniști de la București sau de la Sofia că nu vor mai putea fi schimbați de către Moscova precum un simplu „country manager”. Inviolabilitatea frontierelor dădea satisfacție URSS că influența politică asupra unei importante părți din Europa nu va fi amenințată.

Cu toate astea, a fost adoptat și un „pion otrăvit” din punctul de vedere al Estului: Punctul VII. Respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, inclusiv a libertății de gândire, conștiință, religie sau de convingere.

Acest punct, aparent o noțiune teoretică fără impact într-un stat totalitar, a cărui ideologie putea suplini fără probleme absența în practică a drepturilor omului, cu o propagandă masivă despre perfecțiunea socială a sistemului comunist, a provocat tocmai fisurile cele mai adânci în structura acestor uriași cu picioare de lut. Oamenii care aveau curajul și demnitatea de a denunța totalitarismul aveau la îndemână o promisiune semnată de care se puteau prevala. Diferența față de anii ’50 în România sau perioada interbelică în Uniunea Sovietică era aceea că un protestatar devenea mai greu de omorât. Dispariția unei voci trebuia justificată, asasinatele în masă deveneau mult mai greu de dus la capăt. Marile epurări ideologice nu mai erau posibile. Gulagurile nu mai puteau avea amploarea de altădată.

Așa se face că în Cehoslovacia anului 1977 a apărut mișcarea Charta 77, care critica tocmai eșecul implementării măsurilor pentru garantarea drepturilor omului, semnate de statul comunist în 1975. Faptul că mulți dintre semnatarii documentului au fost arestați dădea și mai mare importanță mișcării. Unul dintre acești disidenți era un scriitor pe nume Vaclav Havel. Viitorul președinte ceh de după 1989 avea să fie unul dintre cei la care intelectualitatea românească s-a uitat cu admirație după Revoluție, întrebându-se, cu amărăciune: „De ce nu am avut și noi un Havel?”

Vaclav Havel

Un alt efect al acestui punct VII a fost inițiat de vizita Papei Ioan Paul al II-lea în Polonia anului 1979, când acesta a făcut apel la respectarea tradițiilor naționale și a celor religioase precum și a drepturilor omului. A fost un moment important care a avut o influență asupra înființării unui sindicat independent de puterea politică, Solidarnosc – Solidaritatea. În ciuda înăspririi condițiilor sociale din Polonia, acest sindicat a crescut, cu inteligență și cu obstinația de a recăpăta demnitatea muncitorilor polonezi. Liderul acestui sindicat a fost un muncitor electrician, pe nume Lech Walesa, viitorul președinte al Poloniei de după 1989. În România, după căderea comunismului, intelectualitatea și societatea civilă s-au întrebat cu tristețe și frustrare: „De ce nu am avut și noi un Lech Walesa?”.

Lech Walesa

Se poate spune că anul 1975, prin acordul de la Helsinki, a însemnat începutul sfârșitului pentru regimurile comuniste din Europa. Aceste regimuri totalitare s-au năruit prin implozie în 1989, România fiind țara în care violența acestei căderi a fost cea mai profundă.

Dar în realitate, România a avut și un scriitor care a încercat să conteste sistemul exact ca Vaclav Havel și un muncitor care a încercat să creeze un sindicat independent precum Lech Walesa. Numele lor sunt Paul Goma și Vasile Paraschiv.

Paul Goma

Paul Goma a scris o scrisoare deschisă, difuzată la postul de radio Europa Liberă, în care cerea autorităților să respecte drepturile omului și cerea românilor să semneze Charta 77. Impactul disidenței sale a fost mic, a fost expulzat în Franța după numeroase hărțuieli ale poliției politice. După 1989, intelectualitatea românească a uitat să-și amintească de el, la fel cum în anii ‘70 s-a temut prea tare să i se alăture. Paul Goma trăiește astăzi la Paris, încojurat de controverse ce țin de political corectness, un motiv în plus ca societatea civilă din România să-l uite și să-și îndrepte eforturile cu și mai multă vigoare spre ecologie, ca să dau exemplul cel mai recent.

Vasile Paraschiv

Vasile Paraschiv a înființat la Ploiești primul sindicat liber din România și a fost unul dintre foarte puținii oameni care i s-au alăturat lui Paul Goma. Sindicatul lui a fost ignorat de muncitori, iar intelectualii nu l-au băgat în seamă. A murit acum aproape un an, la 4 februarie 2011, ignorat de media și de orice discurs intelectual, mult mai preocupate ambele de oportunitatea brandului turistic al României, un subiect „fierbinte” la acea dată.

De ce nu s-a putut altfel? De ce nu s-a putut ca în 1990 alegerile libere din România să nu fie câștigate de atât de mulți reprezentanți ai Partidului Comunist Român? De ce democrația emergentă din acei ani nu a avut niște imagini iconice care să așeze noul stat român pe niște baze mai morale decât tot o fundație cu rădăcini totalitare? Nota de plată a uitării a venit mult prea repede, în iunie 1990, când represiunea demonstrației din Piața Universității l-ar fi făcut și pe Stalin mândru de rezultatele comunizării impuse de el în România…

Un alt amănunt interesant este acela că dacă tragem filmul înapoi, spre anii ’50, în perioada cea mai neagră și cea mai dură, cea a instaurării regimurilor comuniste în Europa de Est, vom observa că în munții Cehiei nu s-au refugiat țărani înarmați deciși să nu accepte „democrația populară”. Iar în Polonia rezistența anticomunistă a avut un caracter de guerilla militară, organizată ca o armată underground, dar care își prelungea existența din perioada războiului. De ce fenomenul acestei rezistențe armate în mediul rural, rudimentară și tragică, este specifică României și Bulgariei și nu Cehiei sau Ungariei? Răspunsul este înapoierea economică a acestor țări. Elitele intelectuale firave au fost spulberate fără probleme de polițiile politice. Industriile slab dezvoltate din aceste țări nu au avut dimensiunea necesară pentru apariția unor mișcări de extrema stânga suficient de puternice pentru a produce niște lideri comuniști capabili să împace interesul național cu fericirea comunistă. Sună aberant, dar revolta din 1956 de la Budapesta și Primăvara de la Praga din 1968 au fost posibile prin implicarea unor lideri comuniști care au ajuns la concluzia că țările lor sunt mai importante decât triumful comunismului în URSS. Dacă în locul lui Imre Nagy sau al lui Alexander Dubček ar fi fost niște capete pătrate, preocupate să respecte întocmai orice aberație venită de la comisarii sovietici, așa cum a fost cazul comuniștilor români și bulgari, atunci aceste repere ale demnității din perioada comunistă nu ar fi existat.

Până în 1975 nu se putea face mare lucru. Modernitatea retardată a României a împiedicat orice formă de rezistență față de totalitarism, alta decât cea a agricultorilor. O revoltă de ev mediu, a unor noi haiduci, tot atât de tragică pe cât a fost de anacronică…

Nu e nici o fatalitate în această istorie a României. Dar există această ipocrizie perpetuată și după 20 de ani de la Revoluție, prin care societatea românească își ignoră oamenii care au făcut ceva concret împotriva comunismului și care este una dintre cele mai mari neîmpliniri ale visurilor de la sfârșitul anului 1989. Nu putem să credem la infinit că Occidentul ne-a trădat sau că anul 1989 în lume a fost opera unor servicii secrete oculte. Comunismul s-a prăbușit din interior, prin eforturile oamenilor prizonieri ai acestui sistem. Iar începutul sfârșitului a fost anul 1975.

Notă: La câteva ore după ce am publicat acest post, am aflat că Vaclav Havel a murit, în vârstă de 75 de ani. Dumnezeu să-l odihnească!

CAPITOLUL URMĂTOR: Nu cred în Dumnezeu și îmi pare foarte rău pentru asta

ÎNAPOI LA Cuprins


Anunțuri
Galerie | Acest articol a fost publicat în despre demnitate, Misc și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

20 de răspunsuri la De ce nu s-a putut altfel?

  1. Flori Blalanescu zice:

    Multumesc!

  2. Deceneu zice:

    O explicatie ar fi ca România, o zonă politică moartă, pentru ca puterea nu a fost cedata de fortele comuniste.
    Mass-media propaga valorile anterioare lui ’89, dar sper ca suntem pe drumul cel bun.

    • Citit. Nu, nici vorbă. Nu e nici o conspirație, puținătatea valorilor le face greu de evaluat corect. Nune nimeni din afara României vinovat de acest lucru.

      • Deceneu zice:

        Caderea aproape simultana a regimurilor din est, chiar si in tari care nu aveau opozitie interna, ca Romania, demonstreaza ca miscarea a fost provocata din exterior. Sigur ca evenimentele au fost realizate cu aportul celor din interior. Brucan si Iliescu oameni apropiati Moscovei sugereaza ca miscarea avea binecuvantarea Kremlinului.
        Daca ea a fost rezultatul unei intelegeri intre marile puteri, atunci putem fi convinsi ca si scenariu de dupa evenimente era parafat.
        Sigur in timp el a putut suporta ajustari, pentru ca URSS-ul s-a dezintegrat si probabil asta nu era in „scenariu”.

  3. Romania nu a dus lipsa de elite intelectuale…ii pomeneai aici pe Paul Goma si pe Vasile Paraschiv… De acord! Ceea ce ne lipseste este respectul fata de asemenea personalitati…Pui pariu ca 4 din 5 adolescenti nu au auzit de cei doi mari romani patrioti? Aici este tragedia, dezradacinarea, aruncarea in derizoriu a istoriei unei natii… Personal ramin la o veche idee…si iluzie…ca Romania ar avea nevoie astazi de un Tommy Douglas!!!!

  4. Iar Istorie nu se mai invata…a devenit o Cenusareasa… Nu cred ca mai este nevoie sa-ti spun ce inseamna un popor fara trecut…Sau RUPT deliberat de propriul trecut… 😦

  5. George zice:

    Un articol exceptional!Ca de fiecare data,citindu-te,invat lucruri noi.Problema intelectualitatii romanesti poate a fost si este doar o preocupare bolnava fata de cariera.Majoritatea nu au fost dispusi (si nu sunt nici astazi )sa sufere pentru adevar si pentru dreptate.Politicienii unei tari,cetatenii unei tari sunt reflectia elitei culturale a acesteia.Oricat ai fi de prost,de nebun,de agresiv,de tradator cand vezi exemple vii de demnitate si pregatire la care se adauga curaj si verb puternic este imposibil ca ceva in tine ,in atitudinea ta,sa nu se schimbe in bine.Acest articol pune in lumina(pe langa faptul ca ofera informatii si o perspectiva interesanta asupra tratatului de la Helsinki)oportunismul si lasitatea majoritatii intelectualilor din perioada dezastrului total comunist dar si a majoritatii celor de astazi.
    Este insa si un omagiu pe cat de frumos pe atat de meritat adus unor Oameni cu adevarat Mari ca Vaclav Havel,Paul Goma si Vasile Paraschiv.Abia astazi,citindu-te,am aflat de Vasile Paraschiv!Multumesc!Sarbatori Fericite!

  6. Pai nu avem pe tov.Ana Blandiana, zana de care asculta orbeste Corneliu Coposu?!

  7. Dragos zice:

    Acest articol imi da posibilitatea sa va atrag atentia asupra unui articol mai vechi: https://despredemnitate.wordpress.com/2011/07/06/manifesto2/ in care situatia limita este descrisa fara un mediu care sa-i ofere a anumita greutate. Acest articol incepe sa schiteze o admosfera, dar lipseste componenta culturala. Fiecare actioneaza functie de cultura din care face parte, logica rece care exclude componenta culturala nu poate explica un anumit comportament. Comportamentul tine mai mult de cultura ( comportament invatat ) decit de logica, putini oameni pot fi logici in momente critice.
    Probabil o tema de reflexie ar fi cum modificam cultura pe care o avem pentru a ne putea mentine demnitatea.

    • Acel articol este despre altceva. Am încercat să aflu cum poate un om normal să aleagă calea rezistenței extreme față de totalitarism. Am aflat răspunsul de la un fost luptător anticomunist, Gavril Vatamaniuc și bineînțeles completat și de informații din diverse cărți. Acest răspuns am căutat să-l „traduc” pe înțelesul celor din ziua de astăzi. Cred că am reușit întrucât articolul are foarte multe comentarii și voturi.

  8. probabil că atunci nu s-a putut altfel, iar argumentele, în bună parte se susțin

    dar după aceea de ce nu a fost altfel ?
    pentru că eu cred că s0ar fi putut

    • E o întrebare foarte bună. Iar răspunsul nu l-aș scrie aici pe un blog despre istorie, fie ea și recentă.
      Doar ca idee, în 1990 nu a putut fi nimeni ales în afară de Ion Iliescu pentru simplul motiv că nu exista o persoană care să fi atras admirația, respectul și iubirea oamenilor pentru un trecut anticomunist notoriu. De la Ion Iliescu la întregul șir de președinți, toți foști membri PCR a fost doar o cale de consecință. De unde și reflexele politice din ziua de azi.

  9. S a prezentat pur demonstrativ la Fortele de Munca, probabil ca sa aiba ce sa le povesteasca amicilor.

  10. Vaclav Havel a fost privit cu admiraţie şi speranţă de toţi cei care, În Europa Centrală şi de Est şi doreau căderea regimului comunist.

  11. a zice:

    Ei, domnule Despredemnitate, ecologismul pentru care citiva romani (SINGURA dizidenta de astazi, de altfel), au intrat in dube incepind din toamna lui 2011 a fost urmat de proteste in strada impotriva abuzurilor jandarmeriei. Daca nici asta nu merita respectul dvs., atunci va doresc sa va simtiti bine in continuare intre lamentatiile despre ce este Romania si ce ar fi putut fi. Noi nu avem timp de pierdut si am invatat cu mult timp in urma ca e o mare distanta intre a enunta bune intentii, admiratie si demnitate si a face cu adevarat ceva pentru ca locul de sub picioare sa devina mai bun. Ma intreb ce ar putea fi un like pe saitul RMGC- fronda, credinta in acel proiect, sau masura hidoasa a dispretului dvs. pentru putinii oameni care s-au mobilizat sa faca ceva? Eu cred ca acolo este raspunsul pentru incapacitatea romaneasca de a aprecia exemplul personal. Cu putina generozitate si simt al umorului ati intelege ca sint lucruri de facut in fiecare zi si ca retardul Romaniei nu este incremenit intr-un monument in fata caruia sa jelim. Un exemplu de pe alt continent, dar din aceeasi galaxie: http://www.youtube.com/watch?NR=1&feature=endscreen&v=C1k8Py6D__A

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s