7 kilometri…

… evident, nu 7 km de autostradă construită anul ăsta în România, nici nu urmează vreo comparație cu infrastructura rutieră a Bulgariei. O să vedeți la sfârșit despre ce distanță e vorba.

L-am recunoscut pe Vladimir imediat, seamănă atât de mult cu tatăl său, Gherasim Todorov… Nu l-a cunoscut la o vârstă la care să-l poată ține minte. Îmi arată o carte despre părintele său. E scrisă în bulgară, nu înțeleg mare lucru și încep să răsfoiesc după imagini. Nu sunt. Nu există, de fapt. Tot ce s-a păstrat sunt doar fotografii de familie, atât. Uniforma este de când a fost înrolat în armată, n-a fost ofițer de carieră, deși în rezistența bulgară au existat și numeroși ofițeri deblocați, exact ca în România (Toma Arnăuțoiu, Mihai Timaru, colonelul Uță, maiorul Nicolae Dabija, colonelul Carlaonț, comandorul Domășneanu și mulți alții – de exemplu).

Vladimir Todorov

Gherasim Todorov

„Dar Securitatea bulgară n-avea poze?” întreb contrariat

Atanas Kiryakov – regizor (în septembrie are premiera ultimului său film, un documentar despre Goryani), Daniela Gortcheva – jurnalist (a scris un articol devenit celebru în Bulgaria, tot despre Goryani), Vladimir Todorov – fiul cel mic al lui Gherasim Todorov – Goryani și Radustina Gheorghieva – nepoata lui Gheorghi Tarpana (Benkovski) – Goryani și el – se uită contrariați la mine: „Nu se făceau fotografii, nu există”.

Ne uităm cu toții la imaginile cu Gavril Vatamaniuc, capturat în 1955 („E legat cu sfoară! – Uite cum e îmbrăcat!”), la cele cu prietenii lui Ion Gavrilă, arestați toți tot în 1955: Victor Metea, Jean Pop „Fileru”, „Profesorul” Ioan Chiujdea, Laurian Hașu „Leu” („Parcă i-au pus pe toți să țină același pistol și aceeași grenadă în mână!”, observă eticheta de „bandit” scrisă în dreptul fiecăruia), la cadavrele familiei Șușman – Teodor, Toader și Avisalon – oroare, trupurile carbonizate ale celor doi fii li s-au părut inițial o sculptură modernă, un monument… Le simt curiozitatea, cum își caută în acest slideshow, de altfel înfricoșător, părinții, bunicii, oare aceștia cum au sfârșit, cum arătau când au fost arestați? Nu vom ști nici unul dintre noi niciodată. Dau explicații, povestesc foarte pe scurt cine sunt acei oameni.

Mai mult, nu există nici supraviețuitori ai Goryani-lor. Astfel încât nu există memoriile lor, interviurile lor, nu există practic nici o cheie de lectură a dosarelor poliției politice bulgare.

Am la mine un ghid de interviu pentru supraviețuitorii rezistenței din munți. Mi l-a dat un bun prieten, istoric. Încerc să-l folosesc, dar îmi dau seama că e inutil și în fond irelevant, cel puțin pentru mine, în clipa asta, eu, cel din fața lor. Nu sunt istoric, am o limită emoțională pentru acest tip de rigoare.

„Tata a murit când aveam 2 ani și jumătate. Eram 4 frați și, odată cu el, au murit și fratele cel mare, de 17 ani și un unchi” continuă Vladimir. „Avea 38 de ani când l-au omorât”.

Gherasim Todorov a fost un țăran bulgar, gospodar. E important de știut, chiar foarte important, că în Bulgaria de dinainte de comunism existau forme private de colectivizare, mai ales în cazul grădinarilor cu celebrii lor trandafiri. Tatăl lui Vladimir conducea o astfel de asociație. Dar comuniștii i-au spus că nu e bine, trebuie să se desființeze, pentru a fi transformată în colhoz, ca în Uniunea Sovietică. De ce? Ei bine, pentru că nu conta nimic, cu atât mai puțin ideea de colectivizare, îmi dau eu răspunsul singur.

A devenit un anticomunist visceral în urma acestui incident. Hărțuirea nu s-a lăsat așteptată: au început amenințările, reținerile la miliție, în mai multe rânduri, din ce în ce mai periculoase. Azi iei o palmă, apoi, mâine, un pumn, apoi un șut, apoi bătaie în toată regula. A protestat. A protestat și în scrisori adresate autorităților. Care autorități?

Cât de mult poate să semene acest caz cu cel al familiei Șușman din Răchițele!

Asta se întâmpla în 1947. Tot în 1947, Nikola Petkov, liderul Partidului Agrarian din Bulgaria, cel mai mare partid la acea vreme, devenit liderul opoziției anticomuniste, este acuzat de spionaj și spânzurat după un proces tipic stalinist (niciodată nu mi-am putut explica ce s-ar fi putut spiona în ’47 în Bulgaria sau în România). Nu vreau să folosesc cuvântul „execuție” – nu-i văd locul aici. Fusese un om de stânga, în perioada interbelică aliat al laburiștilor, brațul legal al stângii comuniste scoase în afara legii. Așa cum Corneliu Coposu a șocat o țară întreagă în 1990 când a declarat că Partidul Național Țărănesc este de centru-stânga. Chiar era, dar 50 de ani de extremă stânga și de expresii gen „bandele maniste” au făcut să pară și socialismul ca fiind de dreapta, dacă nu de extremă dreapta.

Gherasim e arestat ultima oară în timp ce călătorea cu trenul. Reușește să scape și devine un fugar periculos, un intolerant anticomunist. E urmărit de poliție, jandarmi, securitate. În jurul lui se constituie un grup de oameni cu aceleași drame și frustrări, care ajunge curând suficient de numeros încât să controleze aproape o jumătate de județ (Sveti Vrach – azi, Sandanski). Ciocnirile cu autoritățile sunt numeroase, dar scapă de mai multe ori de capturare, până într-o zi, când este înconjurat în nordul Munților Pirin de mii de soldați ai Ministerului de Interne. Se sinucide cu o grenadă, la 31 martie 1948. La fel ca Gogu Puiu în Dobrogea. Trupul său sfârtecat de schije e tranșat în trei bucăți și expus în primul sat vreme de mai multe zile, pentru a îngrozi populația.

…mda, cum zice un prieten când aprobă ceva care-i stârnește totuși amărăciunea, compasiunea și tristețea.

Atanas îmi spune că a găsit în arhive mărturia unui delator, ca de obicei, la fel ca în România, trădarea a dus la moartea a peste 70 de Goryani în cazul Todorov. „Dar nu asta e cel mai important, ci motivația”. Îi remarc franceza impecabilă, se potrivește foarte bine cu discursul său dar și cu alura sa impozantă. Îmi povestește cum la mijlocul anilor ’80 a fost în România, să achiziționeze pentru fondul lor cinematografic filme documentare românești. Când a văzut că absolut toată oferta conținea numai pelicule cu soții Ceaușescu le-a spus cineaștilor noștri: „Văd că voi n-aveți nici un fel de probleme, le-ați rezolvat pe toate, ba mai mult, fericirea pe care ne-o arătați se datorează exclusiv acestor doi oameni” și n-a vrut să cumpere nimic, spre groaza reprezentanților români sau nord-coreeni veniți la București în același scop

Atanas Kiryakov

Radustina înseamnă în limba bulgară „Bucurie” („Joy” – îmi precizează ea). Bunicul ei are o poveste deosebită chiar începând cu numele: Ghiorghi Marinov Stoyanov Tarpanov: Marinov – după tată, Stoyanov – după bunic și Tarpanov – după socru, inedit pentru un țăran, care, la fel ca și la noi, își muta nevasta la el, dar, în cazul său, fiind sărac, s-a mutat ginerele la părinții mai bogați ai fetei. A fost felcer de meserie, iar războiul l-a făcut alături de Armata Roșie care l-a recrutat. S-a întors acasă cu 3 medalii. Când a început colectivizarea, medaliile n-au contat deloc. Pentru că socrul său era bogat, cu cele 60 ha de pământ și 40 ha de pădure. Comuniștii din sat l-au atacat pe când muncea în vie, l-au bătut atât de tare încât a zăcut o lună, învelit în piei de oaie, leacul găsit de soacra lui. „Precum amintirile Marioarei Cenușe despre amarul soțului ei, Constantin” – nu mă pot împiedica să mă gândesc.

„Într-o zi, după ce s-a refăcut, au venit să-l aresteze. Bunicul a cerut să-l lase să se spele pe față și când s-a dus la puț, însoțit de cei trei milițieni, i-a lovit cu găleata și a fugit” îmi povestește Radustina. A fost însoțit în pădure aproape imediat de mai mulți vecini. Și grupul lui din munții de lângă Sliven a crescut și a tot crescut, alarmând autoritățile. Lumea se aduna ca pentru o răscoală, chemată de apelurile din eter ale „Radio Goryanin”.

Radustina Gheorghieva

Mă interesează foarte mult acest post de radio, despre care citisem. Un post de radio al haiducilor!

„A existat, sigur că a existat” îmi spune Atanas. Tatăl Danielei i-a ascultat unele emisii, apeluri, nu se poate vorbi de un program. Dar nu a apărut nimeni niciodată să spună, după 1989, că a vorbit la radioul legendar, finanțat de americani, care emitea din Atena și ale cărui apeluri către populație de a se alătura revoltei din jurul lui Tarpanov erau transcrise pe hârtie de securiștii bulgari. „Nu, n-a venit nimeni. Dar de ce ar fi așa de important? Important este că a existat”. Așa se explică imensa concentrare de forțe din jurul Slivenului, conduse chiar de prim ministrul bulgar, Valko Cervenko, în luna mai 1951: 13.000 de soldați! Restul poveștii îl cunoaștem. Cu amănuntul simbolic, dar relevant, că socrul lui Benkovski, așa cum era poreclit Ghiorghi, după numele unui haiduc antiotoman din sec. XIX, a reușit să plătească cu bani grei fuga în Grecia a ginerelui, care a refuzat oferta. Ba mai mult, a îndemnat pe toți prietenii săi de pribegie să dea vina pe el dacă sunt prinși…

Atanas îmi povestește o întâmplare cu iz anecdotic, despre eșecul poliției politice bulgare de a potoli nemulțumirile, urmat de inevitabila apariție a unui consilier sovietic, venit să dea instrucțiuni și sfaturi. Când un grup de studenți torturați, cu unghiile smulse, este adus în fața „consultantului”, acesta își declară nemulțumirea privind metoda violentă și ineficientă a bulgarilor și le „arată” el cum se face: îi oferă primului student o țigară, apoi unui al doilea, al treilea, până când ajunge și la un inevitabil refuz – „Nu mulțumesc, eu nu sunt fumător”. Sovieticul scoate pistolul și-l împușcă în cap, apoi continuă să ofere țigări, care nu mai sunt deloc refuzate… „Așa se face!” le-ar fi zis el novicilor lui colaboratori…

O diferență pare a fi faptul că grupurile de Goryani, numite „cheta” – „ceată” nu au supraviețuit multe ierni prin munți și păduri, precum frații Arnăuțoiu (10 ani) sau Ion Gavrilă (7 ani), ci au fost zdrobite rând pe rând, uneori în câteva luni. Dar iar o diferență ar fi și apariția acestor cete în fiecare an, deloc intimidate de represiune.

A propos de represiune – a fost la fel, aceeași organizare, aceleași metode de tăiere a resurselor, de defăimare a imaginii haiducilor, de intimidare mergând până la omor a rudelor și prietenilor, nici o diferență între lacrimile lor și ale noastre.

Doar că lacrimile bulgarilor s-au mai estompat după 1989, averile confiscate fiind retrocedate fără probleme, in integrum. Doar în cazurile în care proprietățile au fost revândute de mai multe ori, iar ultimul cumpărător nu poate fi făcut responsabil, statul plătește compensații care uneori mai generează discuții. Dar nu există cazuri ca Elisabeta Rizea, Toma Arnăuțoiu, Teodor Șușman, în care nu s-au restituit case sau terenuri din motive inexplicabile moral sau logic.

Mă impresionează modul foarte ponderat în care filosofează pe tema comunismului noii mei prieteni, departe de naționalismul românesc, trâmbițat sonor și vizual stil graffiti. Pentru că, dacă există o moștenire a regimului totalitar din România, nealterată nici în ziua de azi, decât cel mult prin contorsionarea pe care o poate provoca lipsa unei educații, această moștenire e național-comunismul. Remarc atât de des la conaționalii mei această mândrie neghioabă a „calității” de a fi român… Iar această mândrie poate merge până într-acolo încât, de dragul ei, al tatuajului tricolor de pe bicepsul transpirat, ajungem uneori să-l justificăm admirativ chiar pe ceaușescu (cu „c” mic), ce oroare!

Bulgarii par mai degrabă ușor complexați de faptul că răsturnarea lui Jivkov chiar a fost o lovitură de stat, succesorul lui amenințând că dacă oamenii adunați în fața guvernului nu pleacă acasă, va fi nevoit să aducă tancurile. „Tu crezi că dacă în România comunismul a căzut printr-o revoltă violentă, asta a făcut ca democrația să fi avansat mai repede decât în Bulgaria?” mă întreabă Atanas. Gândindu-mă inclusiv la retrocedări, dar mai ales la faptul că suntem chiar ca niște gemeni în Uniunea Europeană îi răspund ferm că nu, nu cred.

„Dar”, adaug, „la noi lumea a ieșit în stradă în 1989, pentru că situația economică era atât de grea, alături de perspectiva a încă nu-știu-câți-ani cu ceaușescu, tocmai reales, în timp ce țările din Europa de Est se prăbușeau, încât lumea a preferat să moară decât să mai trăiască așa. Nu știu cum era în Albania, dar cred că noi o duceam cel mai rău…”

„Cel mai rău?” îmi răspunde „ Am filmat în ’89, aici în Sofia o coadă la alimente de 7 kilometri!”

Când am plecat spre casă, pe o ploaie deluviană, vreme de ore și de vreo sută de kilometri m-am tot gândit: „ Și dacă exagera cu mult Atanas, să zicem nu 7 kilometri ci doar vreo 3 și tot era îngrozitor de mult!”

Așa că voi repeta ideea:

Modernitatea retardată a României a împiedicat orice formă de rezistență față de totalitarism alta decât cea a agricultorilor. O revoltă de ev mediu, a unor noi haiduci, tot atât de tragică pe cât a fost de anacronică…

Apoi, când ploaia s-a oprit, și polițiștii rutieri bulgari și-au reluat posturile de pândă, am ascultat ușor neatent Simon Boccanegra a lui Verdi, povestea reală a primului Doge ales pe viață din Genoa, fost marinar, devenit în 20 de ani tiran. În operă, fiica lui ajunge să se mărite cu liderul opoziției, iar propriul lui ministru, odată condamnat la moarte, pe merit, dar și oficial țap ispășitor, îl otrăvește mortal pe fostul corsar, care agonizează în brațele rivalului său politic, cu care astfel se împacă…

 

CAPITOLUL URMĂTOR: Uite-așa am stat noi la barieră…

ÎNAPOI LA Cuprins