Din nou despre demnitate și despre Teodor Șușman


O să scriu direct concluzia mea, vă invit însă să trageți și voi propriile voastre concluzii: Teodor Șușman a fost un erou autentic. Suciu Pașc și Petre a Indrei au fost niște victime, dar nu nevinovate.

Spiru Blănaru a fost legionar și din acest motiv, primind eticheta de fascist, a fost poziționat de către autoritățile comuniste ca lider al grupului de la Teregova, pentru a se justifica represiunea, că ar fi fost dusă împotriva unor oameni care erau afiliați totalitarismului care a produs Al Doilea Război Mondial. În realitate, liderul acelui grup a fost un notar, Gheorghe Ionescu, un om cu experiență de front, matur și organizat, un intelectual cu doctorat în drept și teologie. Cum nu au existat informații reale despre acest grup vreme de peste 50 de ani, chiar urmașii lui Spiru Blănaru sunt convinși că acesta a condus organizația.

Ce legătură ar putea avea Spiru Blănaru cu Teodor Șușman? Păi are. Legătura este mistificarea.

Teodor Șușman

Teodor Boc și Teofil Răchițeanu au rămas orfani de tată în timpul represiunii pornite de statul român în zona satului Răchițele, ca urmare a apariției grupului „Șușman”, catalogat de poliția politică drept „bandă pur politică”. Asta însemna automat că scopul (anihilarea grupului) scuză orice mijloace. Suciu Pașc, bunicul premierului Emil Boc, a dispărut în aceste împrejurări. La fel și tatăl lui Teofil, Petre a Indrei (zis și Purcel sau Puricel – ceea ce stârnește iritarea lui Teofil). Nici unuia nu i s-a descoperit cadavrul. Nu există nici o mărturie directă a morții lor. Există un document care atestă că Suciu Pașc a fost deținut la Canal și atât. Cu toate astea, cel puțin în cazul lui Suciu Pașc legenda morții lui abundă de detalii grotești. Detalii care nu aveau cum să fie altceva decât o legendă fabricată de propaganda Securității pentru a-i discredita pe haiduci. Era o practică obișnuită. Așa cum a fost și legenda că, surprins de soldați într-o șură, Teodor Șușman s-a sinucis. 60 de ani mai târziu, s-a demonstrat că glonțul din tâmpla bătrânului haiduc era tras în ceafă și nu provenea din arma lui…

Teodor Șușman – „sinucis”, 1951

Drumul de la prima fotografie a lui Teodor Șușman la cea de mai jos a durat doar vreo 3 ani.

E normal ca Teofil Răchițeanu și Teodor Boc să caute până la moarte pe cei vinovați de moartea celor doi. E normal și să se agațe de orice ipoteză, fie și falsă sau grosier exagerată. E dreptul lor. Nu e neapărat și dreptatea lor. Pentru că Suciu Pașc mai degrabă pare să fi fost arhetipul oportunistului anilor de după război, care în confuzia generală a încercat apropierea de noua putere, pentru a beneficia de diverse avantaje. Materiale, firește: ajutoare, expropieri de bunuri și terenuri etc. Această tipologie apare în memoriile multora dintre cei care s-au făcut haiduci.

Un exemplu este motivația lui Gavril Vatamaniuc de a pleca în pădure după ce intră în conflict cu autoritățile: „Entuziasmul cu care erau primite ajutoarele de către români de la americani nu putea fi acceptat și, ca să fie bine dejucat planul imperialiștilor salvatori, s-a recurs la această modalitate: porumbul era depreciat și în acest fel distribuit poporului flămând; molimele care aveau să afecteze sănătatea beneficiarilor aveau să întrerupă sursa. Ceea ce s-a și întâmplat, căci vapoarele cu alimente nu au mai sosit, deși americanii au lansat promisiuni generoase poporului român.”

În Vrancea, aceste abuzuri care prefigurau colectivizarea au făcut în timp ca în sate precum Vadu Roșca, cel inundat meteorologic dar și mediatic cu câțiva ani în urmă, să izbucnească răscoale violente, reprimate cu mitraliera, mai ceva ca la 1907. Să nu uităm unde și când s-a remarcat Nicolae Ceaușescu: acolo, în luptele cu țăranii răsculați din Vrancea. Lazăr de la Rusca o fi apărut din senin? Nici vorbă. A fost ucis de membrii grupului colonelului Uță din Munții Apuseni, tocmai pentru că, membru timpuriu și entuziast al PMR, conducea unități militare prin păduri spre a-i găsi pe haiduci. Știu, „Manea, slutul și urâtul” există cu adevărat doar în baladele despre Toma Alimoș din manuale, e un personaj inventat, fără legătură cu vreo realitate contemporană sau ulterioară celebrei poezii…

Elisabeta Rizea a murit în 2003 fără să-și fi recuperat integral averea confiscată, deși o importantă parte a clasei politice s-a fotografiat împreună cu ea.

Să spunem întâi că între Teodor Șușman și Suciu Pașc a existat o relație de parteneriat de afaceri, care a degenerat în conflict, ca să sfârșească în episoade demne de lirica oportunistă a lui Dan Deșliu, cu Suciu, fost legionar, acum primar comunist, în fruntea poterelor securității alergând după Șușmani prin păduri. Cine știe ce le-o fi făcut și celor rămași acasă… Nu e deloc exclus ca Șușmanii să-l fi ucis. Cu siguranță că, dacă ar fi făcut-o, a fost pentru a nu fi ei uciși, sau pentru a stopa o stare de fapte care agrava până la dispariția fizică situația lor sau a rudelor lor.

Să spunem mai apoi că ar trebui să se plece de la prezumția de nevinovăție. De aceea justiția nu se face cu rude decât în calitate de martori. Este la fel de posibil ca cei doi să nu fi fost uciși de către haiduci ci de Securitate, s-a mai întâmplat, mai ales că cei doi au fost din când în când arestați.

Și nu în ultimul rând, să ne uităm și la situația actuală. Familia Șușman a dispărut complet din Răchițele, prigonită, deportată, ucisă, și la fel de important, cu întreaga avere confiscată. Iar azi, mai ales, nerestituită. Familia Boc și familia Răchițeanu în schimb au ce cosi vara, pentru că nu li s-a confiscat nimic. Ei par să fi beneficiat, indirect sau, cine știe, chiar direct de pe urma represiunii. De asemenea, ei par să fi fost motivul pentru care Teodor Șușman a plecat în munți: reprezentând autoritatea, rivalitatea dintre cei doi ieșea din orice echilibru odată ce una dintre părți, cea a lui Suciu Pașc, bineînțeles, avea de partea ei așa zisa lege. Mă mir și de faptul că ura lui Teodor Boc merge până într-acolo încât scuipă spre oasele lui Teodor Șușman, deși e preot. Ce fel de preot face așa ceva? Nu are nici o legătură cu Steihardt sau Galeriu sau alți martiri ai bisericii, care n-au scuipat deși aveau cel puțin la fel de multe motive. În fine, există și popi lipsiți nu numai de har, dar și de bun simț.

Să fie clar, nu-i găsesc absolut nici o vină premierului pentru că bunicul său a fost legionar și comunist, ce coincidență stranie, exact ca și Lazăr de la Rusca. Ar însemna să judec după criteriile lui Gheorghiu Dej care condamna și urmașii elitei pe care o distrugea. Domnul Emil Boc poate să cosească liniștit în Răchițele, eu unul nu am nimic de comentat. Ar putea, ce-i drept, să-i dăuneze imaginii lui de anticomunist, dar cositului, în nici un caz. Dar să fie clar și că Teodor Șușman n-a fost membru al nici unui partid, a fost primar în multe rânduri, apreciat în primul rând de comunitate.

Am de comentat mai degrabă despre faptul că în mai toate emisiunile TV de la posturile comerciale (mai puțin TVR, spre lauda lor) invitați să vorbească despre comunism, ceaușescu (nu găsesc majuscula), securitate etc. sunt mai mereu invitați urmași ai liderilor din cartierul Primăverii: Oana Mizil, „Nu știu ce arhitect de-al lui Ceaușescu” (ăsta m-a înnebunit, le știe pe toate!), Ștefan Andrei și mulți alți necunoscuți cu aceași origine stalinistă. Sigur, ei nu sunt vinovați cu nimic de prostiile făcute de părinții lor, dar chiar nu sunt de găsit decât dumnealor? Chiar nu există istorici tineri și informați, fără legătură cu anii aceia, care pot avea o perspectivă onestă și obiectivă asupra istoriei recente? Ba da, există, dar nu sunt chemați.

Până și raportul care a servit drept suport pentru condamnarea comunismului e semnat de dl. Tismăneanu, el însuși un descendent al nomenklaturii. Sigur, el este un caz special, a denunțat comunismul cu mult înainte ca acesta să dispară, nu ar trebui pus la această socoteală, o fac doar ca să subliniez o ironie a soartei. Și chiar recent, președintele țării l-a decorat pentru întreaga sa activitate dedicată demascării comunismului. Un gest foarte frumos, dar n-am auzit să fi fost decorați, cu aceeași ocazie, ultimii supraviețuitori ai luptelor din munți: Gavril Vatamaniuc (87 de ani), Teodor Suciu (86 de ani – chiar din grupul lui Teodor Șușman), Aristina Pop Săileanu (80 de ani), Ion Ilioi (81 de ani – din grupul Gavrilă-Ogoranu) și probabil încă vreo câțiva supraviețuitori care chiar s-au luptat cu comunismul, și pe care gloanțele trase de trupele de securitate chiar i-au atins! Există un supraviețuitor al grupului de la Teregova, menționat la începutul acestui articol, al cărui nume nu mi-l amintesc acum, care păstrează o Biblie ce i-a salvat viața, la propriu: ținută la piept, în paginile ei multe s-a oprit un glonț, care altfel ar fi avut alt deznodământ, mai anonim, dar mai tragic. Acești oameni de ce nu sunt decorați? Cred că știu: ei au fost anticomuniști amatori, nu de profesie, n-au primit salarii pentru această activitate, ce chestie, ce minuni poate face birocrația din România!

Teodor Șușman se explică dincolo de moarte. România Liberă a publicat recent două scrisori ale lui Teodor Șușman, adresate autorităților. Istoricul Cosmin Budeancă este cel care a descoperit aceste documente în arhivele Securității. Așa că voi pune față în față această primă scrisoare cu părerile domnului Teofil Răchițeanu. Primul document, scrisoarea lui Șușman, este o explicație, din care reiese clar că a fost scrisă cu dezamăgirea unui om care chiar a făcut multe și este acuzat, după părerea lui, pe nedrept. Al doilea document, să-i zicem eseul lui Teofil Răchițeanu, este o vituperare continuă împotriva oricui nu are aceeași părere cu autorul.

Unde este legătura cu demnitatea despre care aminteam în titlu? Tocmai aici, în mărturia postumă a lui Teodor Șușman, dar scrisă din timpul vieții.

Lucreția Jurj, membră a grupului Șușman, spunea că haiducii plângeau: „Să știți că băieții nu i-au reproșat niciodată lu’ tată-său că i-o făcut să fugă. Să mai întâmpla să mai și plângă, din cauza familiei, că vedeau cum să distruge, ce fac securiștii cu familia, că toată ziua erau pă capu’ lor și ei nu să puteau duce să-i ajute. Nu să fereau să plângă, că nu-i o rușine să plângi. Bătrânu’ nu le spunea nimic când îi vedea că plâng, că și el era necăjit. Era necăjit că videa că i se distruge familia și și-o distrus copiii. Da’ nu era vina lui că el o fost pus în situația asta, că și de nu fugea, tăt îl aresta și îi distrugea familia. Nu-i lăsau comuniștii nici un băiat nedistrus din familia lui…”.

După mine, plânsul lor e o formă de demnitate.

CAPITOLUL URMĂTOR: Scrisori către domnul Pretor

ÎNAPOI LA Cuprins

Anunțuri
Galerie | Acest articol a fost publicat în demnitate, despre demnitate, Nou si interesant și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Din nou despre demnitate și despre Teodor Șușman

  1. Pentru ca odata doream sa ajung arheolog..si m-am pregatit pentru aceasta fascinanta profesie…ma intreb de ce aceasta istorie nu se invata in scolile Romaniei? Bat cimpii…acum nu se mai invata deloc istorie…Decit optional…La ce ne-ar mai trebui …ISTORIA? 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s