Până la a exista o istorie, mai întâi există oamenii care o fac și cei care o scriu. Uneori sunt banali, alteori excepționali, de cele mai multe ori posteritatea e cea care stabilește și deosebirea dintre oameni și dintre fapte.
În principal, rezistența armată anticomunistă a fost declanșată de trei mari momente: arestările și deportările operate de sovietici în perioada imediat următoare războiului (cazurile Cenușă, Motrescu, Macoveiciuc etc.), arestarea legionarilor din mai 1948 (Ion Gavrilă, frații Fudulea, Spiru Blănaru etc.) și colectivizarea (Șușman). După o perioadă confuză pentru Securitatea română, organele represiunii au stabilit că nu există o coordonare a grupurilor de haiduci la nivel național. Într-adevăr, de-a lungul a 6-7 ani, cât au existat în paralel, grupurile Arnăuțoiu și Gavrilă nu s-au întâlnit niciodată, deși știau unii de existența altora, activau în aceiași munți Făgăraș, își mai descopereau unii altora bordeie sau adăposturi pentru hrană, cunoșteau aceiași ciobani, ba chiar, la un moment dat, au trecut unii pe lângă alții, atacând două cabane alăturate în două zile succesive (Bâlea și Padina).
De cealaltă parte, Securitatea, prin biroul „Bande” condus de Pavel Aranici, și-a coordonat efortul și a folosit experiența acumulată. Astfel căpitanul Cârnu a fost folosit atât în cazul Arnăuțoiu cât și în cazul Gavrilă ca field operative. Acțiunile care s-au bucurat de succes au fost repetate. Un exemplu a fost infiltrarea unor agenți sub acoperire în aceste grupuri, care, la momentul cel mai convenabil, îi „trădau” pe haiduci, provocând capturarea sau uciderea lor. Exemplele sunt foarte numeroase dar găsesc că unul dintre ele este foarte interesant, anume cel al căpitanului Anghel și al ajutoarelor lui, Ușurelu și Vrabie.
Anghel fusese căpitan în armata regală, la artilerie. A făcut războiul, unde a fost rănit, pierzându-și vederea la un ochi, acum acoperit de albeață. Ar fi interesant de știut cât de șantajabil putea fi, sau poate chiar cât de aventuros pentru a accepta racolarea. Cert este că cei 3 reușesc în câțiva ani, într-un ritm amețitor, să distrugă 8 grupuri subversive, în general organizații ale elevilor sau studenților și un grup de haiduci, cel al fraților Paragină.
Succesul lor îndeamnă Securitatea, în 1951, să îi folosească pentru prinderea „peștelui cel mare”, grupul lui Ion Gavrilă din Munții Făgăraș. Cum cei 3 nu aveau foarte mare experiență în pădurile muntoase, le este adăugat un haiduc celebru, care se predase, Vasile Motrescu. Bucovineanul trebuia să-i ghideze și să-i instruiască în ceea ce privește viața în pădure. Dar tocmai această mutare, de a folosi un fost haiduc, le va fi fatală. Motrescu îi deconspiră pe agenți, care vor fi executați de Gavrilă și prietenii săi. Ironic, cel care le va descoperi cadavrele, notând faptul că nu le poate transporta din cauza condițiilor de relief foarte grele, va fi chiar căpitanul Ion Cârnu, același despre care Motrescu spunea într-o scrisoare către securitate că ar fi fost pus să-i lustruiască bocancii la Securitatea Pitești, în așteptarea misiunii din Făgăraș. Același Cârnu la care Eugen Țurcanu ieșea la raport pentru a comunica business plan-ul re-educării de la Pitești, ca să extindem percepția asupra personajului despre care se știe că o chinuia pe Elisabeta Rizea.
Executarea celor trei agenți în Valea Zârnei va constitui unul dintre principalele capete de acuzare aduse membrilor grupului Ion Gavrilă, fiind o circumstanță agravantă care a atras condamnarea la pedeapsa cu moartea chiar și pentru unii dintre haiducii care n-au fost de față la incidentul din munții Făgăraș.
Până la urmă, nu se știe ce s-ar fi întâmplat cu Anghel și ai lui dacă ar fi mers din succes în succes până când toți haiducii ar fi fost prinși. Judecând după faptul că Aranici însuși a fost dat afară din Securitate, sfârșindu-și cariera în anii ’80 ca magazioner la „Romradiatoare” Brașov, e foarte posibil ca agenții să fi fost închiși în cele din urmă sau chiar lichidați, pentru că erau niște martori și deținători ai unor informații pe care nu multă lume trebuia să le știe. Drept urmare, moartea lor a fost benefică și pentru Securitate, un moment bun pentru a face eroi din ei și pentru a folosi poveștile despre ei la spălarea creierelor noii generații de securiști din vremea lui Ceaușescu.
Astfel, vă propun câteva lecturi foarte interesante. Odată este interviul lui Mihai Timaru, acordat revistei „Memoria” (nr.20/1992), în care povestește episodul capturării grupului Paragină. Limbajul și tonul interviului sunt marcate de suferința și frustrarea pricinuită de 15 ani de închisoare și re-educare. Interviul, atins de „banalitatea răului”, îl puteți citi mai jos. Securitatea are, la rândul ei, propria versiune, care nu diferă prea mult ca acțiune, ci bineînțeles ca viziune și simbolistică, publicată într-un număr jubiliar (20 de ani de la înființarea Securității) al periodicului pentru uz intern „Securitatea” un articol – storydespre nefericitul Ușurelu (Al 17-lea, articol apărut în revista Securitatea, Nr. 3/1968, poate fi consultat online). Indignării lui Timaru îi este opus chipul „luminos” al agentului de securitate. Mie unul mi s-a părut foarte interesantă lectura celor două versiuni pentru că participanții direcți sau indirecți ai unor asemnea drame, din păcate, au ajuns să stabilească două tipare de limbaj, care astăzi nu mai sunt actuale, astfel încât provoacă uitarea prin lipsă de interes.
În fine, episodul morții lui Anghel, Vrabie și Ușurelu este relatat și în cartea lui Gavril Vatamaniuc, ulterior asociat cu Vasile Motrescu în grupul lor de haiduci din obcinile Bucovinei, în cartea sa, la paginile 87-90 (deși merită citită toată cartea, e mai interesantă decât toate, din păcate, titlul cam mistic derutează): Muntele marturisitor. Același episod durează câteva zeci de secunde în filmul lui Constantin Popescu, „Portretul luptătorului la tinerețe” dar comentat pe larg și – după părerea mea – cam fantezisto-tendențios în revista „Historia”, voila: Fostul şef al poliţiei legionare, agent al Securităţii?. Evident, există și declarațiile de la Securitate, din anchetele asupra mebrilor arestați ai grupului lui Ion Gavrilă (Adrian Brișcă alături de Radu Ciuceanu, “Rezistenţa armată din Munţii Făgăraş: Grupul Ion Gavrilă-Ogoranu, 1949 – 1968″, de la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului.) și bineînțeles memoriile lui Ion Gavrilă, „Brazii se frâng dar nu se îndoiesc”, capitolul „Bățul de corn” în care Gavrilă neagă că ar fi ucis vreunul dintre cei trei infiltrați.
Totuși întrebarea rămâne pusă și chiar în condițiile în care se cunosc multe detalii, răspunsul nu s-a găsit:
Deci cine a fost Anghel Nicolae?, (n. 7 ian. 1922, com. Negrilești, Putna, student, fost căpitan de artilerie, necăsătorit, cu domiciliul în Focșani, str. Alecu Russo, Nr.5)
Cine a fost Vrabie Ioan? (n. 25 sept. 1922, com. Stâncășeni-Tutova, fiul lui Ioan și Agripina, muncitori agricoli, domiciliat în Bârlad, str. Beloescu, nr.6, căsătorit, cu un copil)
Cine a fost Boian Ioan, zis Moisescu? (n. 2 feb. 1914, com Onor, reg. Timișoara, raionul Delta, fiul lui Axente și Maria, fără profesie, inapt serviciu militar, căsătorit, cu doi copii, cu domiciuliu în București, Str. Neagu Florea nr.5, et.II).
Și în fine, cine a fost Cpt. de Securitate Ioan Cârnu? (n.?, cu domiciliul în Bacău (?), căsătorit (?), cu un copil (?))
Cât despre Pavel Aranici, coordonatorul tuturor acestor acțiuni, povestea măririi și decăderii lui până la rangul de magazioner, un destin pe care se pare că și Ioan Cârnu l-ar fi urmat nu putea fi spusă mai bine decât de către Marius Oprea în excelentul articol din Ziarul Financiar și apoi din volumul „Șase feluri de muri”: Fiul bucătăresei.
E tentant la români să se tragă concluzii generalizator-pesimiste – „Așa suntem noi, avem oameni din ăștia… etc.”
Ați auzit de polonezul Edward Wasilewski?
A luptat în rezistența poloneză, încă de la 16 ani, împotriva ocupantului german, iar după război a devenit unul dintre protagoniștii rezistenței anticomuniste. Și încă ce protagonist!
În noaptea de 20-21 mai 1945, în fruntea unui grup de 44 de partizani, atacă un lagăr NKVD din Rembertow și reușește să elibereze între 700-1000 de arestați politic. Atacul a fost fulgerător, n-a durat nici jumătate de oră, dar a fost plănuit timp de luni de zile. Au murit 15 agenți NKVD și 68 de soldați ai Armatei Roșii, partizanii n-au pierdut nici un om, dar 40 dintre cei peste 700 de prizonieri eliberați au fost uciși. 100 de prizonieri au fost transportați cu camionul.
Un an mai târziu, la 26 martie 1946, Wasilewski este capturat, în urma atragerii într-o capcană. O amnistie anunțată de guvernul comunist, exasperat de amploarea rezistenței, scoate din păduri peste 53 000 de luptători. Odată predați, amnistia este anulată. Wasilewski este anchetat, torturat. Cedează și devine informator. Mulți dintre vechii săi camarazi au fost prinși pe baza informațiilor furnizate de el. A funcționat ca angajat al Ministerului de Interne până în 1960. Cuprins de remușcări și depresie se sinucide în 1968…
Tot prin sinucidere, posibil dintr-o motivație similară, se pare că ar fi dispărut și Ion Cârnu, prin 1991. Cel puțin așa povestește fiica Elisabetei Rizea, Laurenția:
„Era prin ’91, toamna, spre înserat. Vine un om tânăr la poartă:
– Aș vrea să o cunosc pe Elisabeta Rizea.
– Da’… cine sunteți?
– Doamnă, eu sunt fiul căpitanului Cârnu din Bacău. Am văzut-o pe doamna Rizea la televizor și aș vrea să vorbesc cu ea…
– Domnule, nu se poate… e noapte de-acum… trebuie să mulgem vaca… lăsați-ne în pace, a fost ce-a fost, vedeți-vă de drum…
– Doamnă, tata… s-a spânzurat…
Și a plecat.”
CAPITOLUL URMĂTOR: Povestea lui Mihai
ÎNAPOI LA Cuprins
Despre demnitate 
Cred că sunt foarte folositoare aceste articole pentru că nu ne cunoaștem eroii.
Am să revin cu un comentariu mai detaliat după ce voi citi și cele din trimiteri.
de unde deduci ca RUDAN e BOIAN MOISESCU? e cumva aceeasi legatura ca intre Becali si Apostolul Andrei?
Fii serios, revista electronica historia e propaganda oficiala holocaustologica ,si evident ca NU are nici o dovada ca RUDAN securistul a fost Boian Moisescu! Evident ca si Vadim Tudor e Napoleon, Basescu mama omida si Regele Cioaba e de fapt regele Mihai! ca asa zice HISTORIA, si Securitatea.
Nu am dedus că e vorba despre aceeași persoană. De altfel am și scris: „dar comentat pe larg și – după părerea mea – cam fantezisto-tendențios în revista Historia”
Am reprodus informațiile pe care le-am avut, respectiv cele din dosarul lui Ion Gavrilă, publicat, respectiv chiar nota securității privind găsirea cadavrelor celor 3 de către căpitanul Cârnu.
Alte informații concrete cu care să pot contrazice teoria din revista „Historia” nu am. Nici mie nu mi se pare plauzibilă, dar nici nu pot demonstra contrariul, cum, probabil nici teoria însăși nu este demonstrabilă clar.
Singurul element care ar susține ideea că e vorba de aceeși persoană este acela că Andrei Hașu și Rudan se cunoșteau în prealabil (după cum susține chiar Ion Gavrilă în memoriile sale) și că e posibil ca Boian să fi fost închis în aceeași perioadă și în același loc cu Hașu pentru activitatea lor asociată cu legiunea. E un argument insuficient.
Alfel, dacă vi se pare interesant subiectul, uitați-vă și pe celelalte link-uri, nu numai cel către Historia, conțin multe informații legate de cei 3 „acoperiți”, nici una dintre aceste surse nu indică faptul că ar fi vorba de aceeași persoană.
Sunt medic si fiul unei foste detinute pe motiv politic (mama a fost arestata cu grupul de studente condus de sora scriitorului Cezar Petrescu, asa-zisul „lot francez”, unde conditiile, vorba mamei, erau „haute couture” ca nu le-au chinuit, au facut numai „puscarie simpla”) 🙂 Cu toate acestea, sau tocmai de aceea, ele au observat mai bine ceva ce a fost remarcat recent de multi care au studiat fenomenul inchisorilor comuniste. Multi anchetatori erau manipulati abil de superiori pentru a li se perverti cea mai inalta virtute umana: sacrificiul pentru altii. Este un lucru greu de inteles pentru un om normal, dar multi din cei mai inraiti (indraciti…) tortionari atinsesera „rafinamentul” maxim descris de Orwell si aplicat la expresia cea mai abjecta la Pitesti: victima insasi devenea convinsa de faptul ca era chinuita pentru binele propriu. „Nu este dragoste mai mare decat sa-si puna cineva viata pentru aproapele”. Ei bine, aceasta culme a daruirii a fost intoarsa in contrariul ei. Chinuirea si lepadarea celor mai de baza convingeri umane in favoarea unei abominatii cinstita drept culmea umanismului erau pentru multi tortionari o miza pe care o priveau ca pe munca lor nobila, ca pe un sacrificiu autentic. La ani de zile dupa aceasta (1997) murea una din securistele care imi anchetasera mama. Ei bine, pe patul de moarte era convinsa ca facuse un mare bine. Fiul ei, oripilat, n-a vrut s-o vada nici in ultimele zile, nici macar moarta. Familia era jenata de toata povestea. Totusi am tins sa inteleg cat se putea intelege. Femeia asta, ca multi altii, crezuse ca apara pe cei anchetati chiar si de ei insisi. Sau mai ales de ei insisi.
Cutremurător. Sunt multe explicații pentru comportamentul torționarilor, fie ei securiști, milițieni sau gardieni, nici una dintre aceste explicații nu este completă.
Personal înclin să judec conform unor motivații simple, imediate, pentru că acești oameni erau, în anii ’50 precar educați. Și atunci aș spune că dacă dai unui om o poziție socială și un beneficiu material pe care și el știe că nu le-ar fi obținut niciodată într-o lume normală, atunci poți face cu acel om orice, absolut orice, inclusiv să-i anulezi umanitatea.