Interviu suprarealist din Iad


Mă dădeam pe facebook într-o sâmbătă și la rubrica „People You May Know” văd poza unui tip rotofei în haine militare. Ioan Cârnu prieten cu IICC MER… WTF? M-am pus online pe chat, cine știe? După nici 10 minute, primesc un „Friend request” Era el! Info-ul spunea tot.

Am acceptat, ce farsă sinistră o fi și asta? Iar chat-ul începe să bipăie. Repede! Contact Information – copy & paste într-un txt, pozele (ah! numai una). „Calm! Sigur e o stupizenie colosală!” mi-am spus.

Bună seara, am tastat ușor dezgustat. Deja îmi părea rău că intrasem în joc.

― Bună seara, domnule, apăru pe ecran.

Nu „tovarășe”, nu „băi”? Mi s-a părut cam slabă ideea. În fine, vă scutesc și mă scutesc de toate reacțiile, dialogul face toți banii.

― Dragul meu, aproapele meu, știu că mă cauți, sunt chiar eu. Am murit în 1991 și sunt în iad de atunci. Știu că te gândești că e o farsă, dar nu e așa. Sunt eu, Căpitanul Ion Cârnu.

În fine, dacă ești sau nu cine zici c-ai fi, spune ce vrei?

― Întreabă-mă, nu pot să-ți povestesc eu. N-am voie.

Bine. Cum e în iad?

― …

Nu poți răspunde?

― … Ba da, dar e cam greu de explicat. Este, bineînțeles, neînchipuit de rău. Tot ce a inventat omenirea în materie de tortură este aplicat și acolo, și nu doar atât, ci chiar inovat. De exemplu, re-educarea a fost adoptată imediat ce a fost inventată la Pitești și se aplică și acum dar într-o formă evoluată, modernizată. Iar lucrurile sunt duse mult mai departe și n-o spun cu admirație, oricum nu am dreptul decât la foarte puține sentimente, toate celelate mi-au fost extirpate. De exemplu…

… Stai, stai! Ce sentimente?

― Nu mai am decât remușcare, regret, tristețe, disperare, durere, vinovăție …

Am înțeles, ajunge. Cum adică duse mai departe?

― … Îți spun, pe scurt, că toate sunt eterne și ca număr și ca durată, înșirarea lor ar dura o eternitate. Iar cei ajunși acolo sunt îmbătrâniți pentru fiecare an pe care-l au cu câte 10, deci eu am, arăt și mă simt ca un om de 720 de ani, dacă ar putea cineva să trăiască atât. Pentru că 72 de ani aveam când am murit. Odată la 10 ani, se dă un soi de permisiune de a intra în contact cu lumea și sunt lăsat să arăt cum sunt acum. Am ajuns la tine, poți să mă întrebi ce vrei, îți voi răspunde în anumite limite, care îmi sunt permise. Aceste limite sunt puse pentru a nu afecta mintea omenească a celui care întreabă.

Am înțeles regulile, ești foarte șmecher. Dar, să zicem, haide să începem. Regreți ce ai făcut?

― Sigur că da, credeam că ai înțeles și din ce am spus mai devreme.

OK, atunci să vorbim de tine, cel de dinainte de moarte. Ai regretat? De ce nu ai apărut să spui?

― Da, am regretat, chiar și atunci când îi băteam pe oamenii aceia. Am regretat tot mai mult până când m-am sinucis. Știam că e rău ce fac. Mi-a fost frică, însă. De aceea nici nu am apărut. M-am ascuns.

Păi dacă regretai, de ce făceai ce făceai?

― Din două motive. Odată că aveam niște beneficii pe care altfel nu le-aș fi obținut niciodată, eram dispus să fac ORICE pentru ele. Aveam un salariu de vreo 20 de ori mai mare decât oricare dintre cei pe care îi băteam și multe altele, haine, lemne, deconturi. În condițiile astea, arestații nu mai aveau cum să se compare cu mine, nu mai erau ființe umane în ochii mei, erau niște simple mamifere bolnave. Apoi îmi era și frică. Tu crezi că eram relaxați? Dacă nu făceam ce mi se cerea sau, mai exact, ce se aștepta să fac, ajungeam eu în locul bieților oameni. Frica e omenească, chiar și cei viteji sau curajoși o au.

Da, dar demnitatea poate să prevaleze.

― Așa și este, dar n-am spus că aș fi avut demnitate. Cu toate astea, îți spun, tinere (pentru că orice vârstă ai avea, față de mine, cel de aici, din iad, tot tânăr ești), când m-am mai întâlnit cu ei, când trăiam, nu aici, că-n iad ei nu sunt, și cu fata Elisabetei Rizea, și cu Cornel Drăgoi sau Gheorghe Râmba și mulți alții, le-am spus că n-am nimic cu ei. Că așa au fost vremurile. E adevărat, nu le-am cerut iertare, tot de frică. Și e adevărat și asta, nu m-am comportat sincer cu ei, i-am luat tot de sus.

De ce v-ați sinucis?

― După Revoluție, eram deja bătrân și remușcările și frica se-adunaseră în mine peste măsură. Îmi era frică să nu fiu judecat și împușcat precum Ceaușescu. Am fost mai rău ca el de multe ori, ce soartă aș fi putut avea? N-am realizat niciodată, pe deplin, suferința pe care am pricinuit-o oamenilor. Când am văzut-o pe Elisabeta Rizea la televizor, n-am mai putut. Speram inutil că poate vinovăția pe care mi-o asumam nu era atât de mare. M-am chinuit câteva luni, dar știam că orice aș face, tot în iad, dacă iadul ar exista, voi ajunge. Așa că asta m-a întărit în hotărârea mea să părăsesc o lume în care am făcut cu mult mai mult rău decât aș fi putut face bine, chiar de-aș fi fost un sfânt. Să știi că nu mai pot sta mult… mă cheamă înapoi…

Ar fi frumos să fie adevărat ce spui. Totuși nici un fost torționar nu regretă, ba unii chiar sfidează. Nu, nu te cred.

― Nu pot vorbi în locul lor. Deși de aici știu totul, absolut totul despre ei. Toți știu exact ce au făcut și cât de rău. Dar omul e o ființă slabă și fricoasă, iar lor le e frică atât de tare, încât asta îi îndârjește în răutatea lor. Și un câine dacă îl bați, schelălăie, dar apoi, înnebunit de frică, începe să atace, chiar mai fioros decât ar face-o de obicei. Ei știu destul de sigur că nu li se mai poate întâmpla mare lucru, dar frica animalică îi face vigilenți. Nu mai pot sta, mă trag înapoi…

Stai, stai, mai am o întrebare. Crezi că se va putea face dreptate până la urmă?

― Scuze, nu mai pot sta… Da, se va face, depinde și de voi… Poate nu va fi așa cum vă reprezentați voi justiția, poate pe pământ nu… dar în timp, sigur. Iar aici, în infern, dreptatea e definitivă oricum. Suntem toți aici. Și toți vom fi reeducați etern să vedem lucrurile așa cum ți le-am spus și ție. Pe pământ nu am fost umani, aici nici atât.

Ioan Cârnu is offline now.

Ioan Cârnu nu există. Nu există nici o fotografie de-a lui, cel puțin pe Internet. Nu există vreo biografie de-a lui. Există doar țipetele oamenilor bătuți de el și tăcerea celor omorâți de Securitatea lui. Astea da, sunt pe net. De aceea e important să aflăm toate astea.

Dacă într-adevăr s-a sinucis, așa cum circulă o poveste a Elisabetei Rizea, sau e doar o legendă menită să-l ascundă de ochii lumii, sau ai presei, în numele vieții private, asta n-o știu.

Într-o zi, poate, cu siguranța sau cu frica transformată în furie, acești oameni ne pot ciocăni la ușă, chiar și virtual. Ce-ați zice? De exemplu de acest potențial „prieten virtual„? (click!) Sau de acesta? (click! din nou)

Update: Un post TV va difuza un interviu cu un torționar care se căiește și îi sfătuiește și pe ceilalți să facă la fel. Căutând am mai găsit un călugăr care a fost deținut torționar la Pitești. Nu sunt închiși, nu sunt bătuți și nici condamnați. Iar eu nu sunt un demon justițiar, cred că aș putea accepta libertatea lor, dar să fie publice biografiile lor și ei să fie precum Cârnu Virtualu’.

CAPITOLUL URMĂTOR: Toma

ÎNAPOI LA Cuprins

Anunțuri
Galerie | Acest articol a fost publicat în demnitate, despre demnitate și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la Interviu suprarealist din Iad

  1. Laur zice:

    Super tare. Ar fi si mai tare ,daca ar iesi la iveala mult mai multe informatii despre acesti tipi, asa zis „OAMENI”.

  2. flori zice:

    asa ceva nu se poate…

  3. Nicoleta Dascălu zice:

    Înspăimîntător…

  4. Alina zice:

    Nu se poate duce un dialog fiindcă ambele părţi au viziuni opuse asupra problemei. Şi sunt intransigente, unii pentru că sunt acuzaţi, ceilalţi pentru că se simt îndreptăţiţi să acuze. Susţin cunoaşterea istoriei, neuitarea, mi se pare normal să fie judecaţi khmerii roşii http://www.rfi.fr/actufr/pages/001/page_391.asp, dar nu-l pot decât compătimi profund pe Teodor Stănescu cel călugărit (Teodor Stanescu a fost unul dintre sefii-tortionari in Fenomenul de reeducare de la Pitesti. Unul dintre cei cruzi, calai, fara suflet si fara Dumnezeu…). Şi nu m-aş vedea bine dacă mi-aş dori să se ducă în iad, la propriu sau la figurat. Mai ales când mă gândesc că cei schingiuiţi de oameni ca el, nu şi-ar fi dorit o răzbunare pe măsură. Apoi, conceptul de „banalitate a răului” mă atenţionează că putea fi tortionar oricare dintre noi. Şi ăsta e un exerciţiu pe care l-aţi putea propune pe acest site. Să nu ne punem doar în pielea victimelor, nu doar ele au venit dintre noi…Când zic noi, nu vorbesc strict de etnie, se-nţelege…

    • Mi-e teamă că nu am înțeles prea bine ce ați vrut să spuneți.
      Din punct de vedere moral, mai ales că nu a existat o pedeapsă în timpul vieții, torționarii comuniști vor ajunge în iad, indiferent dacă mi-aș dori sau nu asta.
      În ceea ce privește „banalitatea răului” nu sunt deloc de acord cu ce spuneți. Nu numai că n-aș putea fitorționar, nici eu și nici mulți alții, dar nu acesta este sensul expresiei. Banalitatea răului se referă la stereotipia suferinței, la faptul că memoriile supraviețuitorilor închisorilor românești seamănă între ele ca două picături de apă. Citindu-le ajung să plictisească, ce oroare! Aproape că se poate vorbi despre o „mondenitate” sinistră – cine cu cine s-a întâlnit în închisoare și ce au vorbit. Această monstruozitate înseamnă „banalitatea răului”: atât de multă suferință încât ajunge să nu mai impresioneze pe nimeni. Un exemplu concret: manifestațiile zgomotoase ale apărătorilor drepturilor animalelor, cu plânsete și leșinuri în fața camerelor de luat vederi. Nu am văzut așa ceva relativ la drepturile încălcate ale foștilor deținuți politici. Motivul? Banalitatea răului.

      • Alina zice:

        De-abia am început să citesc Eichmann în Ierusalim, nu ştiu dacă sunt pe aceeaşi lungime de undă cu Arendt. Dar sintagma „banalitatea răului” pe care am folosit-o mi se pare, în continuare, mai precisă pentru ceea ce vroiam să exprim. Părerea mea este că dvs. vorbiţi despre banalizarea răului şi nu vă contrazic spusele. Eu, însă, vorbesc despre faptul că torţionarul nu este un lombrozian, nu iese neapărat prin ceva în evidenţă, aşa cum nici victimele nu au fost toate cu stea în frunte sau demni. Şi torţionarii şi victimele au fost oameni ca şi noi. Nişte banali. Nişte Eichmann, un funcţionăraş sau ce-o fi fost el înainte să ajungă să dispună de viaţa unor oameni, mediocru, un şters.
        Temerea mea este că accentuând exclusiv, dar foarte legitim, cazurile acestor nenorociţi de gardieni, de comisari de…, uităm că pericolul de-a fi, de-a face ca ei este mereu actual. De aceea spuneam că putem fi şi victime, dar şi asasini. Se poate replica, bineînţeles, c-a fost vorba de o selecţie în cazul „bestiilor”. Sigur, dar asta nu anulează ceea ce spun. Te selectează unii pentru că tu accepţi să iei ranga în mână şi să dai. Au fost aleşi numai din cotloane, din zone putregăite la propriu, au fost aleşi adică numai scursurile, marginalii, psihopaţii, criminalii cu ştate? Mă îndoiesc. Nu discut moralmente.
        Legat de povestea cu iadul şi raiul, din moment ce acceptaţi că există, ştiţi cu siguranţă ce scrie la carte… Şi anume că numai Dumnezeu şi acela ştiu, de e dreapta sau stânga, că d-aia trage nădejde la mântuire şi sfântul, şi tâlharul până la ultima suflare.
        Nici eu nu am văzut manifestaţii pentru drepturile încălcate ale foştilor deţinuţi politici. De unde să apară un interes? Ştiţi ce e în mass media. Banalitatea răului este o explicaţie prea intelectuală pentru faptul că lumea, în marea ei majoritate, este indiferentă faţă de orice ţine de comunitate sau neam. Însă sunt unii care ştiu, de animale, de deţinuţi, de panseluţele fragile… Întrebarea este câţi ar ieşi în stradă să-şi susţină opiniile? Sau aşteptăm să iasă aceşti bătrâni venerabili în stradă şi noi îî monitorizăm de pe facebook? E ridicol.

        • Comparația între torționarul comunist român și cel german nazist este odioasă ca idee (care a fost mai rău de ex.). Dar motivațiile diferă foarte mult. În cazul naziștilor a fost vorba de o ideologie populistă care a putut atrage susținători, a putut fanatiza. Să presupunem că azi, cineva ar candida într-o țară din Europa printr-un mesaj anti-bancheri, considerați singurii responsabili pentru criză și trebuie reformat sistemul printr-un nou stat, bazat pe alte principii decât cele obișnuit democratice. Sunt convins că va avea susținători. Dacă ar și câștiga alegerile cu un asemenea mesaj, restul poate deveni orice, nu vreau să-mi imaginez nimic mai departe.

          În cazul torționarilor români, a fost vorba de un sistem politic fără nici o susținere locală, fără nici o continuitate, a fost vorba de un branch al unei multinaționale ideologice. Insist asupra acestei idei pentru că motivația acestor torționari a fost, în mare măsură oportunitatea: atât cea financiară și socială (veniturile subofițerilor Securității lui Dej erau mai mari decât cele ale unui director de fabrică) cât și cea politică. Evident că există întotdeauna oameni lipsiți de caracter, de moralitate, care vor specula asemenea oportunități, fără să fie neapărat niște lombrozieni. Dar asta nu înseamnă că oricine ar fi putut face așa ceva. La fel cum oportunismul postrevoluționar a produs averi și bogați, uneori și slujbe, un oportunism pozitiv, cel puțin în teorie, mai rar în practică. O a doua componentă a fost frica, comună responsabilă de intensitatea represiunii – ideea că, la un moment dat, torționarul ar putea ajunge în locul victimei îl făcea să-și justifice mai ușor acțiunile. Mai toți invocă vremurile, „așa erau vremurile”.

          Nu are așa mare importanță că victimele nu au fost sfinți. Represiunea a fost mult exagerată în raport cu faptele.

          Legat de povestea cu Raiul și Iadul nu relativizez deloc, acolo e locul lor. Prea puțini au profitat de ocazia reală pe care au avut-o de a se căi pentru ce au făcut.

          Cât despre societatea românească, nu vreau să emit judecăți de valoare. Nu sunt atât de pesimist. Există și demnitate, nedescoperită în oameni, prea ocupați de gândurile sărăciei.

      • Batranu' zice:

        Banalitatea raului inseamna sa fii gardian, sa snopesti oamenii in bataie, sa-i omori, si apoi sa iti faci poze zambind, impreuna cu colegii tortionari, la munca, langa aia pe care tocmai i-ai ”mierlit” ca si cum ar fi un lucru banal.Conceptul a pornit de la nemtii care erau functionari ai lagarelor naziste, si care constienti de faptul ca erau angajati sa extermine oameni, isi petreceau timpul liber de parca ar fi fost la o slujba oarecare.La proces, fiind pusi fata in fata cu faptele, multi au sustinut ca pentru asta veneau la munca, ce vina au ei.De aici vine termenul ”banalitatea raului”, din faptul ca lumea se astepta sa vada monstrii cu fete umane.In schimb, au vazut oameni obisnuiti.Monstruozitatea venea in urma conjuncturii nefavorabile care a facut ca oameni obisnuiti sa aiba putere de decizie.Restul e istorie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s